-
Noroiul plesneste aprig cizma, caci casa lui Bucur nu de oi duce lipsa, ci de oameni!
-
Pe varfurile Meledicului doar vantul doineste vestea ca ciobanul de odinioara e plecat sa faca o fapta mare, capitala Romaniei!
-
Ion Zota este acel ghid neostenit, dascalul exemplu pe care ti-l doresti alaturi pentru a vedea cat de frumos este Buzaul la el acasa!
-
Avem judet cu care trebuie sa facem ceva!
Azi plec de cu zori. Drumul e lung si trebuie sa dau de Ion Zota, am sa va mai spun eu despre acest fantastic personaj al judetului Buzau pentru care nu a reusit inca cineva, as scrie acest cuvant cu litere de tipar, zic cineva sa-i ridice o statuie. Ganditi-va! Se afla la varsta intelepciunii si gata sa lase catedra in sat la Luncile pentru o pensie binemeritata… dar mai este! Hai sa-l caut, caci avem drum lung, obositor. Imi zic eu. Adica ma uit in zare inca de pe la Cernatesti si vad munti, munti, munti… acolo, pe dreapta am sa ajung azi, unde harta se rupe si ea de atata indoit, rasfoit si fixat granite. Domnul Zota mi-a propus sa mergem acasa la Bucur, in Bucuresti.
Si alte detalii nu mi-a mai dat. De, ori sa ma documentez eu, ori sa aiba o surpriza colosala. Si stati sa vedeti, ziua aceasta va fi una din primele trei experiente cele mai dinamice, solicitante, pline de savoare, amintiri, informatii, oameni cu adevarat fenomenali, experiente ale mele de jurnalist. Nu ai cum sa uiti nici intr-un an si nici in alti 20 cum a fost el drumul pana la Lopatari, in centru, cat sa se urce in masina domnul acesta fain si mai apoi sa urcam de-a muchea, cum zic oamenii locului, la pas pana la Meledic.
Si e atat de frumos. Soare cat sa fie suficient pentru ca sufletul sa-si deschida portile spre minunatii, uscat pe drum ca sa pot urca, eu doamna la volan, oameni atat de fericiti ca vin straini in satul lor, fara numar, iar domnul Zota intr-o zi memorabilia. Ce sa spun, Vlahuta trezeste-te ca ai putea scrie Romania pitoreasca 2, doar azi, cu domnul Zota povestitor. Adica spun, ce, credeti ca i-a tacut gura pana sus?
Dar sa mergem lent, altfel pierdeti din frumusetile unor bogatii pe care se bat doua comune ale judetului Buzau. Una detine unul dintre cele mai frumoase sate din Romania – Manzalesti, spun niste specialisti, iar cealalta se zbate deja intr-o saracie crunta cu aur de jur imprejur – Lopatari, caci s-a impamantenit in ultimii zeci de ani sa se traiasca din padure si, de, s-a terminat si ea saraca. Punctul dificil este chiar la baza drumului spre Meledic. Drumul este asezat peste a doua pestera de sare din lume si se surpa lent, dar continuu. Un baiat istet care a condus judetul a propus un pod imens nu departe de anii 2005, dar cine sa-l ia in seama? Asa ca la cateva luni se mai iveste o gaura, o mai umplu oamenii cu crengi si pietre, apoi firma X vine cu plombarea cam o luna de lucrari s.a.m.d.
Trecem cu bine de zona muntilor de sare si incepem sa urcam pe langa ei ca in Turnul Chindiei. Si acum parca il aud pe domnul Zota aici sunt multi oameni care au curaj, stiu bine intrarile in pestera sau cativa centimetri in munte si scot bulgari de sare. E un mare curaj! Pai sa va spun ca toamna se ducea odinioara apa sarata de aici de la Lopatari la campie. Oamenii primeau pe apa ideala pentru pus branza la saramura sau muraturile toamna grane, adica ceea ce nu aveau ei aici. Sa vedeti ce frumos se vede de acolo de sus…
Microfonul loveste cand in volan, cand in frana de mana de parca ar bate spre coechipierul meu. Iar drumul, drumul e un sarpe lung pe care eu trebuie sa-l infrunt cu o masina nepregatita pentru a urca, a urca, a urca… Imi aduc aminte de spusele unui om drag… pleci cu a doua de jos si nu te dai la ea, incet pana sus, ca merge! Ei, ce imi trebuie mai mult decat dorinta de a ajunge acasa la Bucur, in Bucuresti. Mi se ridica iar supararea si cer detalii… Bucurestiul nu ar fi mai de-a stanga sau cum? Zic Bucurestiul cel mare. E, sa-l vedeti pe al nostru. Nimeni nu stie ca noi avem Bucurestiul nostru aici, la Buzau. Stati asa ca va spun eu imediat.
Si imediatul acela a durat. Caci drumul pana la capat de sat Meledic iti scoate in fata intreaga frumusete a judetului Buzau. Ceva pe care jumatate din Europa plateste anual bani grei sa aiba. Panorama, verde, sare, ape limpezi si oameni care inca stau in casele ascunse intre munti. Si urcusul pe langa gardurile batrane ca oamenii de pe langa ele a fost o placere. As repeat-o! In dreapta erau livezile partidului, odinioara. Nu se producea tuica doua prune, ci gemuri. Munceau oamenii din sat. Era norma lor la colectiv. Femeile povestesc tinandu-se cu mana de oasele trupului ascutite inspre munti. Au coturile bune de dat gaura cu ele, asa le sunt de ascutite de munca. Mama, daca ar avea gura prunii astia sa zica ce munca am tras noi, cate galeti scoteam zilnic… Domnule, dar se facea ceva, acu’ nu vedeti ca e paragina!?
Si paragina se ia dupa noi pana sus, deasupra lumii. In fata ochilor ni se dezvaluie cea mai frumoasa poiana care este strajuita ca intr-un amfiteatru, de munti. Nu vad in urma nici garduri si nici oameni, nici case si nici caine care sa strige de foame, de singuratate sau de vant prea aspru. Aici sulfa vantul cat sa-ti limpezeasca sufletul si cat sa te ademeneasca la somn odihnitor, profund. Haideti, am ajuns acasa la Bucur, dar nu in Bucuresti. Bucurestiul e acolo, in stanga noastra, peste poiana asta! Acolo sus, in zare, chiar pe pieptul muntelui era casaria lui Bucur, locul unde inchega branza. De aici a plecat cu oile, pe poiana Ascunsa, asa ii spune si s-a dus la Bucuresti. Locuitorii unde mergem noi se numesc Bucur, iar catunul Bucuresti. Is Gheorghe Bucur, Ion Bucur, Bucur… Acolo avem Bisoca, acela e drumul pe Coita, pe acolo se merge spre Huduboaia, la noi la Lopatari… Acolo Gavanu cu insemnele manastiresti… Aici e padure de pin, padure tanara, si sus, pe Breazau, la 1700 si ceva de mteri. Aici e Valea Cutii, tot pamantul s-a cutat. Catunul Brebu este impartit in doua. Valea Cutei pentru ca in urma cu sute de ani s-a rupt si cutat pamantul, aici e si ultimul deal de la Marea Neagra la Carpati, Varful Cheia, cum venim de la campie. Acolo sus , in al Doilea Razboi Mondial aveau nemtii o statie de radio si vorbeau direct cu Berlinul. Stiu o poveste adevarata. Copiii au taiat sarma. I-au luat pe toti sa vada cine e vinovat. Gata sa-I execute. Noroc cu primarul ca a luat asupra lui totul. Aici e livada oamenilor, inainte era a CAP-ului. Acum coboram in catunul Bucuresti. Lasam in spate Breazaul, muntele cu numele cainelui de incredere al ciobanului Bucur, acolo erau casariile, iar acolo se numeste Veghiu, ciobanului lui de incredere. Prin Poiana Ascunsa a plecat spre campie si apoi la Bucuresti. Iar oamenii din sat se numesc Bucur si satul Bucuresti. Omul la care mergem noi era ruda cu Bucurul de odinioara. Si oamenii sunt bucurosi.
Ghidul e neobosit, iar picioarele mele au dat de greu. Putinul de poiana e de fapt un intins de minim 20 de minute de mers alert printr-un noroi greu de inteles. Se lipeste, se rasuceste, se adauga pe pulpa si devine o povara pe care o duc si in inima satului. Un tanar mana boii care se cazneau sa-s traga picioarele din halcile de noroi proaspat. Aici nu se zbiceste, avea sa-mi zica tanarul, nici vara si nici iarna, iar drumul nu a vazut asfalt Asta e asfaltul nostru si e turnat de nou! Tanarul vorbeste in gulerul puloverului, caci face o gluma pe care si-o permite cu semenii lui, dar ma incearca si pe mine. Ma fac ca nu inteleg si-mi explica el, Ionut care are alti boi peste alte stioalne si-mi arata cu mana in alta zare. Ce, credeti ca primarul stie ca noi stam pe aici? Nici nu stie de Bucuresti.
Nu stiu ei oamenii care calatoresc prin zona ca au posibilitatea sa se duca acasa la Bucur, in Bucurestii Buzaului in care noroiul e asfalt de lux. Am si eu o livada de pruni mai incolo, imi zice domnul Zota. Ii zic ca e foarte frig in poiana asta Suntem intr-un con de umbra si e mai frig… ma lasa cu vorba intrerupta si se saluta cu o femeie care apare de pe prispa, in fapt etajul casei. Tanti, ce faci? Sa traiti, domnu’ Zota! Ce ati pierdut pe la noi? Ma duc la familia Ichim.
Intre timp, nea Ionica Ichim, veselul muntean din casa lui Bucur s-a stins. O intreaga legenda s-a dus sa cante langa ingeri! Si stia el asa bine sa doineasca si sa strige la tuica ce fierbea in cazan luandu-si nevasta pe dupa umeri, asa ca in tineretea de multa vreme apusa. Ii aduc un omagiu! O sursa fantastica de vorbe frumoase si un om bun sa vanda imaginea Buzaului care nu-si incape de atata magie. Suntem de la mama… de la mama tuicii. Da’ eu zic un singur lucru: suntem adevarati producatori de la mama ei de tuica. Produc si dau si la altii. Stransese in inima sa vorbe si fapte, condusese candva caleasca dispensarului comunal, a adunat in jurul lui oameni carora le-a spus un singur lucru: viata e frumoasa! Daca l-as mai gasi astazi in sat, la Bucuresti i-as spune ca atunci sa cantam, sa spunem glume si sa-mi arate grozaviile din curte, i-as zice ca si eu am vazut cat de frumoasa este viata si ca o pretuiesc! Dumnezeu sa-l puna alaturi de ruda sa, Bucur ciobanul.
Si-mi aduc eu bine aminte cum spunea cumva prevestitor nea Ionica despre asfaltul care ar trebui turnat cu bani europeni, dar el, fiind ultima generatie nu are sa-l mai prinda. Nea Ionica Ichim de la Bucuresti s-a dus, europenii nu au aflat de drumul lui, noroiul sta neclintit, de veghe, gata sa intre in cizme, pe haine si in suflet! Sa ramana definitiv acolo pentru ca e ca si muntii.
Plec din Bucuresti cu o strangere de inima. Nu mi-o pot explica. Cobor mai pe tacute cu domnul Ion Zota care spune despre frumusetea sufletului acestor oameni care rezista. Poarta cu ei legende, povesti si povestiri despre Bucur si se mandresc ca inca se trag si poarta numele de Bucur. Incearca si bucuria derivata, dar urmele de pe obraz ii tradeaza.
Bat la usa celebrului fost muzeograf arheolog Marius Constantinescu. Alta legenda care sta in asteptarea interesului din partea celor care vor sa afle. Stie despre tot din minunatul judet Buzau. Doar timp sa ai si sa asculti. Pe zona aceasta trebuia sa fie calea ferata care este acum pe Valea Buzaului. Au fost niste inundatii, oricum o situatie grea, si s-a inceput calea ferata pe Valea Slanicului, insa intemperiile i-au facut pe oamenii inceputului de secol al XX-lea sa se opreasca. Se urmarea exploatarea sarii si a Pelesului care sus, pe Meledic, trebuia sa fie. Povestea spune ca doamna boierului s-a indragostit de mesterul italian pietrar, boierul a aflat si a parasit chiar constructia minunatiei.
Adica Meledicul, dupa cum imi spunea domnul Zota, loc de intalnire definit in limba tatara, are urmele primei constructii a Castelului Peles. Dar are si o tabara de sculptura in lemn, imi explica primarul Valeriu Besliu, si mai jos, primul muzeu al portului popular din zona Buzaului de munte Eu stiu ca este si cea mai autentica dintre colectiile noastre de port popular. Valeriu Besliu a intins mana fiecarei idei bune care a ajuns in zona o data cu oameni posibil potenti. Zice ca s-a pus la cale o fabrica de prelucrare a catinei, ba una de olarit… Dar acum s-au ales doar cu un muzeu – Muzeul Timpul Omului ce face parte din Geoparcul Tinutul Buzaului. Este povestea pamantului, a lutul si a sari, a zonei Manzalesti.
Inchei salutandu-l pe Ion Zota, ghidul care nu stie sa spuna nu, spune mereu cu pasiune si clar! Este prezent in filmele televizunilor din Romania, in amintirile turistilor straini care merg si spre Focul Viu din Lopatari si spre Meledicul din Manzalesti, omul care stie si povestea pietrelor de pe muntii nostri si stie sa aiba prieteni cu care sa intinda cortul in cele mai frumoase locuri din judetul Buzau sau poate din Romania.
Add Comment