Sufletul și-a împins până de tot pe margini și suferința, și bucuria, și răbdarea, și împlinirea, și neputința, și crezul de-o viață și s-a ghemuit mai aproape de trecerea cu care nici un om de pe pământ nu vrea să se întâlnească vreodată. Nu-i mai putem întinde mâna să-l ridicăm, căci și sufletul nostru începe să se împartă în bucăți ce riscă să nu se mai regăsească.
Stăm simpli privitori și-am vrea să înțelegem trecerea de aici către dincolo…doar lacrimile și amintirile vin valuri mai lungi, mai scurte, mai lungi… și ne mută ființa toată către poveste.
O bucată din cinci oameni, și pe lângă ei, iar cinci sau câți mai sunt în viață, plus răsăriri bucuroase și care înseamnă alte vieți la început de drum, familii întregi, azi, bucata și-a ghemuit sufletul până când suflarea nu a mai fost nici un oftat lung și nici vaiet de boală, ci liniștea unei morți cuminți. Este în fapt un om care a scris o întreagă istorie pentru comuna în care s-a născut! Mai putem noi, urmașii să facem la fel?
Băcanul satului, Toader Moise și-a ridicat simbolic pălăria în fața vieții însăși, terminând ultima numărătaore – viața! În același timp cu el, istoria faptelor din ultimii 89 de ani se închide tăcută în cutia de lemn ce sigilează nu oamenii de oameni, ci trăirile de amintiri. O să mai vorbim despre ea între noi, copiii, și uneori oamenii satului care vor ține în continuare reper de întâlnire sau recunoaștere peste generații magazinul din Terca pe care Toader Moise l-a slujit în cea mai dificilă perioadă istorică a României – cea în care rația unea și dezbina deopotrivă. Băcanul tacticos, cu brișca pregătită tăia cu milă pâinea atât de greu cărată cu căruța kilometri buni și întindea peste tejghea bucata ce i se cuvenea săteanului care trecea cu degetul către raftul cu borcane din care cerea ceea ce nu se găsea atât de des. Oameni și chipuri, istorii pe care nu le poți recompune și nici explica în România tuturor drepturilor de azi. Băcănia din Terca nu era doar magazinul alimentar, ci locul în care oamenii chiar se întâlneau și discutau între ei. Nu se împingeau la coadă, nu zbierau unii la alții, ci trăiau bucuria revederii, povesteau și se tocmeau pentru zile de muncă, ba își vindeau unii altora din animalele crescute în ogradă. Agora veche și nouă.
Eu scriu azi fără a cunoaște detaliat perioada în care sticlele din sticlă pentru ulei trebuiau returnate dacă mergeai să cumperi un litru din lichidul atât de prețios și nici despre peștele adus mișcând spre a fi vândut unei mâini doar, de oameni din două sate pentru care azi autoritățile nu ar mai depune atâta efort. Atunci, inclusiv de băcan se ținea cont și era bine alimentat magazinul.
Fiecare filă de istorie scrisă la băcănia lui Toderică a marcat generații, copiii din sate, dar și pe copiii din casa sa. Unora le-a lăsat deprinderea de a fi fermi, altora darul de a vorbi cu oamenii, pe alții i-a pus martori clipelor de blândețe sau de cumințenie și pe alții i-a vrednicit să fie corecți și harnici! Un om cât o carte de istorie din zilele noastre! Un om a cărui muncă era privită în taină de minim doi ochi de la fereastra casei până peste drum unde tatăl pregătea o nouă zi de muncă! Omul mic așeza bocancii tatălui aproape ca să-l simtă lângă el în serile lungi de așteptare sau poate de teamă de viața cu oameni mari.
Cine ar fi avut curaj mai mare în sat să treacă prin furcile caudine ale temuților oameni ce făceau controale în comunism? Cine ar putea oare să mai spună azi ce însemnau toate calculele din zori? Cine poate depăna despre calitatea alimentelor din diferitele etape ale țării? Azi, cam nimeni. Până și prietenul său, Nicolae Popa, cârnățarul din Pleșcoi a făcut de curând pasul spre eternitate, însă ce filă importantă au constituit împreună pentru județul Buzău! Crâșma lui nea Popa din Beceni era loc de popas pentru băcanii de pe Valea Slănicului. Aici, era de fapt vadul comercianților din partea aceasta de județ. Dejugat, îi spun scriitorii vremurilor bune.
Se sting icoanele noastre! Părinții noștri pleacă unul câte unul și din copil, într-o dimineață rea cu ploaie, apoi zăpadă și cel mai crunt ger din an, și ca într-o respirație scurtă mușcată de moarte devenim doar părinte! O misiune ținută demn peste 60 de ani de băcanul Toader Moise! De azi, ne numărăm proprii ani ca părinți și suspinăm … Nimeni nu e născut să stea veșnic pe pământ, dar poate că părinților ar trebui să le fie dată o dezlegare!
Dacă am face radiografia unui sat, aceasta s-ar constitui în jurul băcăniei lui Toader Moise, nea Toader cum îi ziceau oamenii satelor – deși vremurile erau dificile, oamenii se prinseseră de câteva obiceiuri bune și pe lângă muncă, țineau ritmul rației de alimente pe care știau să o suplimenteze în gospodărie astfel încât să fie bine familiei. Azi, însă radiografia s-ar face în jurul bisericii pentru că satele depărtate de oraș, precum Terca, mor câte puțin în fiecare zi! În sat mai este cârciumarul dintre oamenii vechi care fac parte din poveste și-apoi oamenii de acum au misiunea să scrie istoria cum pot ei mai bine!
Cuvintele se lasă răpuse de o durere neașteptată ce primește semnificații din ce în ce mai diverse. Băcanul Toderică, căci așa îi ziceau prietenii din sate, miercuri, 22 decembrie 2021 pleacă dintre noi întru eternitate! Noi punem la îndemână amintirile bune ale vremurilor ce s-au urmat una alteia. Cositul fânului gata o lună întreagă de vară, preparatul bine ticluit al pastramei scoasă bucată întreagă și coaptă ca la un metru deasupra jarului, jocul brâului muntenesc cu pașii împletiți și apăsați, taina închegatului brânzei numită pretențios azi ba cașcaval, ba mozzarella, ba … nici nu contează, clar este gustul de atunci care a și dat să apară pe vârf de limbă. Și mai pun povestea țuicii drămuită bine și mai ales parfumată cu petale din trandafirul din fața casei. Leac, nu licoare de dat zbranga! Amintiri dintr-o lume care piere azi!
Pun mâinile amândouă sub coperțile cărții pe care de mâine încep eu să o scriu pentru copiii mei, doar ca părinte, nu și copil cum am fost până azi și pun bucățile de suflet să fie mereu împreună, precum frații care se adună la ceas de bucurie și nu doar de tristețe a plecării dincolo! Învelesc bine fila de azi, căci e ultima scrisă de tata, nea Toader, băcanul din Lopătari, Toader Moise!
Adio, tată!
Dumnezeu să-l odihnească!
Jos pălăria!