Avertizare: urmeaza o poveste reala si din pacate tare scurta despre Buzaul frumos care-si scrie singur devenirea!
Bisoca. August 2020. Final de august, in fapt. A fost o data ca niciodata …nu, chiar este. Mergem de-a dreapta unei poieni atat de intinse, intre Lopatareasa si Bisoca, pe un drum croit anul acesta de utilajele Primariei Bisoca special pentru a scurta caile ocolitoare ce cuprind drumul judetean 204C asa de zdrentuit, framantat si descompus incat ajungi sa constati ca nu mai ai pe cine sa dai nici vina si nici sa arunci sudalmele. Drumul acesta este cel al vietii! Bisocenii seamana eternitate pe piept de munte. Isi infig bine dezvoltarea in coasta muntelui si alinta deocamdata doar acasa, adica la ei in sat, cu branza de calitate premium cu care olandezii ar castiga finale de competitii mondiale. Branza bisocenilor insa se vinde si in pietele orasului Buzau sau – un fenomen care in vara lui 2020 a prins contur: vin romanii neamului aici, sus si o cumpara in cantitati cat mai mari. Mai in gluma, mai in serios, un domn cu palaria data intr-o parte si cu corpul sprijinit in coada unei furci de intors fanul imi zice: o veni vreo foamete de se inghesuie lumea la branza? Ca anul acesta eu nu am mai vazut! Cumpara orice, numai sa plece cu traista plina.
Si omul da valatuc dupa valatuc pana piaptana toata coasta. Ma uit cu admiratie cata abnegatie poate sa dezvolte batranul din fata mea. Sa fie bine trecut de 60 de ani. Mainile fac treaba si gura ii merge. Imi spune ca face fan pentru ca are vaci acasa si laptele e bun si asa de baut, dar si in branza. Copiii de la oras nu pot veni sa-l ajute, insa el face cat are sa aiba putere ca sa nu cumpere la iarna lucerna la baloti ori chiar fan.
In urma valatucului se ridica mirosul acela – mie mi-ar parea a miros din copilarie – aparte cu arome de sunatoare, dragaicute, ba zaresc si coada ursului si cate ierburi a mai unit Dumnezeu in pala munteanului, dar aduna in el si tainicia celei mai bune pastrame udata cu o tuica blajina! Iarba data jos doua zile in urma e sfarog azi, imi zice domnul care-si agoniseste hrana pentru animalele de acasa.
Intai sa dau binete. Agale, pe drumul care il ajuta sa iasa mai repede in centrul comunei, un domn isi saluta tacticos fiecare cunoscut. Grabesc si eu pasii ca sa stau de-o vorba.
Discutia despre masca de protectie si pandemia ce ne macina multora linistea si sanatatea si bunul mers inainte, altora, aici devine fara mare importanta pentru ca de distantare oricum au parte muntenii Bisocii, iar comuna inca face parte din zona zero a statisticii intocmita de Directia de Sanatate Publica Buzau prin care se arata ca este un areal de siguranta epidemiologica comparativ cu alte comune ale judetului Buzau in care s-au inregistrat zeci de cazuri de COVID-19.
Batranul care merge spre Sindrila, sat din patria aceasta speciala a muntilor Buzaului, se uita lung la mine ca port masca de protectie. Ii spun ca il respect, desi nu il cunosc si as putea eu insami sa fiu pericol pentru el, iar jos, la oras, masca a devenit un fel de accesoriu obisnuit. Face ochii mari seniorul, paseste si se uita inapoi. Dau sa cred ca ii spun fabule. Lumea aceasta curata are alte reguli, alte principii. Alt mers. De-a dreapta, Ion Cojanu sta bine sprijinit in coada furcii si asculta. Face o gluma doar de el si seniorul calator stiuta. Soarelui i s-au ascutit bine de tot sulitele si tinteste in brazde, dar si pe trupul omului muncit. Brazdele au timpul lor, spune amar acesta, daca vii dimineata au roua pe ele, de la 10 incolo te iei de intors si strans.
Se odihneste pret de cinci minute cat stam de vorba. Ii oferim apa rece si omul bea cu pofta. Arunca sticla sub o brazda si povesteste despre animalele pe care inca le creste. Cat mai poate, impreuna cu sotia. Batranetea le subrezeste si vointa si puterea. Munteni de acest fel sunt din ce in ce mai putini. Asa explic si scrierea de azi.
Desi statul se face ca incurajeaza fermierii in cresterea animalelor prin subventii acordate de ani buni, oamenii nu simt ajutorul acesta ca fiind unul demn sa-i determine sa-si pastreze ocupatia seculara. Bisoca se afla inca in lista comunelor in care sunt crescute animale si este un aspect pozitiv. La Bisoca poienile se albesc inca de oi, iar talanga aducatoare de liniste infinita in urechea oraseanului bate de la gatul vacilor dinspre rapi afundate si abia zarite de la margine de drum judetean.
Ion Cojanu este parte din poveste. Scrutez zarea si gasesc sub un prun perechea de boi albi care lenevesc vecini cu soarele iute. De peste muchea din stanga se aude hars, hars, hars… si iar o suita fina: hars, hars, hars. Altcineva coseste! Am zis eu ca-i cantec de coasa. Si este coasa clasica, veche, a barbatilor care-si puneau mintea cu munca a grea de cu zori si pana pe la noua dimineata, nu suferinta inecata in benzina a coasei cu motor. Dupa o brazda cat un drum de la bloc si pana la supermarket munteanul ia cu mana iarba proaspat cosita si sterge lama coasei. Apoi tot cu dreapta isi sterge si broboanele de pe frunte. Isi cauta vreo vesta sau bluza si o asterne. Se aseaza alaturi de tovarasa sa de vara. Infige ciochia si-i pune nicovala, apoi bate coasa cu ciocanelul asa cum auzeam in copilarie. Sunetul acesta e nepretuit azi. Apoi se aduna roata sa manance. Vara, de coasa, muntenii scot carnea afumata putin si trecuta prin ceaun la foc domol apoi pusa in borcane sau in oale mari si uitata in beciul casei. Daramite odinioara cine era cu staif taia vara o oaie si facea pastrama. Intai o tinea intre mirodenii zile bune. O zbicea si o cocea domol pe un gratar mare la un metru deasupra focului, apoi ii taia cosasului la masa de dimineata felii lungi si reci cat sa-i lege zdravan stomacul. Totul se ungea cu masura cu o tuica din cea de fala. Atunci venea masa foilor cu lapte si a ardeilor umpluti sau a sarmalelor. In vremea coasei munteanul manca cel mai bine din an! Mancare destula si bazata pe carne ca sa biruie munca! Soarele horea ca o ora in jurul cosasilor stransi la masa din poiana.
Motocoasa a invins in toate competitiile oficiale si neoficiala coasa bunicului. Atunci si claca era tot o poveste. Duminica pe la amiaza se vorbeau intre ei prietenii la cine sa coseasca in prima zi din saptamana, poate si in a doua. In urma lor femeile intorceau si faceau capitele, tot la claca. Si asa toata vara. Azi, mai rar. Ziua de munca la Bisoca incepe de la 70 de lei, sopteste ca pentru mine tanti Ioana in sensul ca ea insasi nu vrea sa dea mai mult de atat, si se duce pana la 150 de lei daca munca savarsita este cu motocoasa ce se adapa cu benzina. Iar claca… claca este doar in reportaj.
In oglinda retrovizoare, nea Ion Cojanu apare ca un bob mic pe o burta imensa de munte. Nu a terminat de strans fanul. Si nici ajutaorele nu i-au sosit.
Parca ii simt oboseala ce i-a patruns pana in praselele sufletului. Trag privirea spre pajistile Bisocii.
Botanistii spun ca fanetele din Mica Elvetie a Buzaului au o bogatie si o diversitate rara pe continent. Ba au facut si calcule si arata ca pe un metru patrat de faneata sunt si 50 de specii diferite de iarba si flori. Ierbarul acesta valatucit azi de Ion Cojanu si cosit de necunoscutul caruia ii canta coasa peste muche, apoi facut capita ajunge in laptele vacilor despre care ne spunea seniorul bisocean pe numarate. Daca anul acesta are trei, in 2021 cate o sa mai creasca daca omul are zile? Ion Cojanu este un exemplu din Bisoca frumoasa si atractiva precum verdele pinilor din rezervatie. Dati-i incredere munteanului sa creasca animale, sa-si coseasca faneata si cu branza sa vina si jos, in pietele urbane! Caci despre avutia aceasta v-am povestit eu si aici si aici si aici.
Apusul de august pune coasa in cui. Sta binisor pana la otava. Daca va ploua si in tainica patria prin care a calcat candva ciobanul Bucur!
Add Comment