Reverență potrivită în fața spectaculoasei toamne facem astăzi și îi admirăm eleganța cu care pleacă.

Ne-am luat soarele tovarăș de bucurare și am strâns ilicul scos iute din dulapul cu haine etichetate ca fiind amintiri de la oameni speciali ce trec prin viața noastră. Am adunat frunze stacojii ca într-o păstrare a speranței vieții ce s-a pus pe stat. Un stat degeaba. Stat a boală. Așa a părut timp îndelungat mirosul din jurul nostru, miros de boală avansândă.

Să-i dăm brânci. Ne-a luat destui prieteni, mulți amici și o sumă imensă de necunoscuți, eroi ai unor vremuri pe care nu le putem defini. Rupem în bucăți suferința ca să-i putem face față și să păstrăm tăcerea ca fiind cel mai scump moment de reculegere.

Anxietatea asta crudă a ciupit sufletul și ne-a transformat. Natura devine din nou fratele care ne învață să ne pictăm sufletul în tonuri ce conțin ba și verde, dar mai ales galben unit bine cu roșul atingerii de brumă. Salvăm așadar trăirea ca fiind exemplu pentru a continua ceva ce se numește viață, dar căreia i-a dispărut dintre reflexii, bucurii, satisfacții și mai ales misiuni.

Una singură a revelat azi toamna – avem datoria de a ne continua viața! Să pictăm cu verdele de pe margine de frunză trăirea aceasta în centrul sufletului zgâlțâit de suferință! Mâine are să fie cea mai bună dintre ultimele zile de toamnă!

Articolul precedentA murit Ovidiu Cameliu Petrescu, unul dintre autorii Regulamentului Camerei Deputaților
Articolul următorLa mulți ani, România! La mulți ani, români!