Casele muntenilor impart in perioada aceasta o bucurie aparte si au un miros pe care nici o scortisoara germana si nici vreun cozonac italian umplut cu fructe confiate nu-l egaleaza. De la munte vine mirosul traditiilor! Al vietii pe care ne-o dorim la fel de tihnita si incarcata de emotii cum este la munteni acasa. Zurgalaii colindatorilor erau singurii care indrazneau sa tulbure tabloul minunat, ei alugau raul de pe pamant, stiau batranii!
Tanjesc dupa mirosul de ceapa coapta gata caramelizata pentru masa din zi de post de dinainte de sarbatoare a Craciunului si mai apoi dupa soriciul de porc, porc pe care nu-l vedeam niciodata in timpul sacrificarii, ci primeam abia catre seara sorici … deja inghetat. Asa de frig era pe atunci si asa de placuta senzatia ca noi, copiii aveam voie sa mancam din sorici, iar bunicii inca serveau la pranz muraturi cu mamaliga rece si fasole batuta – pregatita si cu o saptamana in urma si tinuta in camera buna farfurie langa farfurie ca la vreun eveniment. Soriciul acesta dat cu portia, nu pe saturate, era de fapt un reper temporal: deja incepeau sarbatorile care schimbau si mirosul din casa. Aducea bunica cetina de brad si o punea la icoane si deasupra ferestrei. De brad nu prea auzisem, desi toate vacantele de iarna la bunici le petreceam, iar padurea era chiar in spatele casei. Si mirosul acela de sarbatoare incepea pe rand sa bata inspre carne condimentata pentru sarmale, apoi pentru carnati si bucati fierte pentru toba, caci de friptura pe jar pe atunci rar aveam parte, ficatul era baza pentru copii!
Dar cea mai grozava va ramane tochitura de porc pe care bunicii, in semn suprem de pretuire pentru Dumnezeu, cel fara de care nu putem face bine pe pamant, nu o preparau decat pe 25 sau 26 decembrie. Ei, cam atunci mirosul din casa devenea permanent si insemna: bucurie! Gutuile ne vegheau din geam toata iarna si primeau podoabe cateva “aripi” din viata cand ne era si noua de joaca. Mai tarziu, faceam pat din cetina si ele erau globurile bradului din 
copilarie. De-un singur brad imi aduc aminte clar si pentru gatirea lui am muncit in cel mai cumplit frig din mintea mea, o intreaga seara. In camera buna a casei, cea care nu mirosea decat a fasole batuta, caci inca mai erau castroane si farfurii cu mancare de post, asezam bradul. Faceam inele din hartie colorata si le uneam de rezulta un lant care inconjura bradutul cam de un metru inaltime. Aruncam ici-colo “zapada”, adica vata, singura podoaba semnificativa si de ajuns din casa. Puneam din gutuile de pe fereastra cateva si la baza unor crengi mai sanatoase. In acel an, la magazinul din sat a venit vanzatoare o fata mai tanara. Ea a adus primele bomboane de ciocolata imbracate in poleiala colorata. Am agatat ca 15 bomboane. Tata ne trimisese de ani buni o instalatie cu beculete in forma de nufar. Am intins instalatia si tot trageam de ea sa cuprinda cat mai multe randuri de cetina. Nu licarea. Ardea in lumina continua si galbena, insa avea sa fie cel mai frumos brad dupa pamanat. I-am data roata ca unei avutii cateva zile si ne doream sa nu se termine noaptea, caci tare frumos luminau nuferii nostri. Sora mea a prins ideea ca putem desface usor hartia si lua bomboanele. Asa, in cateva zile bradul a ramas doar cu hartiile de bomboane, dar tot cel mai frumos era. In timp a fost inlocuit in top: cel mai frumos ramane primul facut impreuna cu toti copiii mei si sotul meu, in casa noastra!
Mirosurile sarbatorilor de iarna stau si azi cuminti in cutiuta lor din suflet. Tinem fiecare la ele si le comparam cu prezentul. Si daca noi stateam de veghe langa bradul de Craciun, bunicii isi citeau in odaia lor rugaciunea de seara ori ascultau piesa de teatru la radio. Si anul se dadea dus incet-incet, intr-o atmosfera deja cu miros de lemn de brad care-si zicea tanguirea in soba… dar nu pleca fara larma dintre ani, fara alaiul care ne punea sangele in miscare, mintea sa retina tot si ochii sa 
fotografieze fiecare personaj. Venea ceata mare, precedata de cete micute de copii. Cand se intetea frigul la sfarsit de an veneau plugarii. Era timpul spectacolului, iar bunicul isi punea din timp pe policioara bani marunti si bani in bancnote mai mari. Teancuri separate. Cei mici primeau banul din aluminiu, iar ceata cea mare si doua bancnote albastre de 100 de lei. Cand se terminau cele cu Balcescu, si nu erau decat vreo patru-cinci, bunicul lua la numarat lei rosii de 10. Capeteniile rude din partea bunicii erau cel mai bine remunerate. Baietii care urau cate unul sau doi iarasi aveau de castigat, dar cand erau trei sau mai multi primeau tot cat unul. Bunicul parea de atunci cel mai echilibrat om care imi era cunoscut. Nu era vesel peste masura decat in acea zi cand plugarii umpleau curtea. Si cei mari faceau spectacol: unul ura fara oprire si indemna la tras buhaiul si pocnit din bici, iar mascatii se cocotau pe scara fanariei, se alergau unii pe altii si compuneau o scena casnica de amenintare a babei care ar fi vrut sa joace cu un flacau si o luau pe aceasta la dans, caci uneori era si cate un acordeon in ceata, iar flacaii nepoti ai bunicii mai ales indrazneau chiar pe ea sa o ia la invartit, numai ca apriga mea bunica facea semn catre noi, copilele. Cine sa danseze? Copila de la oras era prea tematoare si deloc scoasa in lume. Uneori lipeam nasul de fereastra si de acolo urmaream spectacolul care dura si jumatate de ceas. Astazi inteleg indemnul bunicii si bine atunci ca nu i-am dat curs, caci fericirea ne-o croim uneori si singuri!
Acestea toate sunt amintirile unui copil care astazi este matur bine copt si care se uita la ceas de decembrie spre poarta: uneori nici un colindator! Ce fac satele noastre fara colinde si colindatori? Merg dintr-un an rau intr-unul mai rau?
Lada cu istorie, lada Ceciliei
Mascatii din amintirea mea tot intr-un sat de pe Valea Slanicului veneau. Erau
localnici care incepeau devreme in decembrie sa se pregateasca pentru colindul special din ziua de an nou. Scrierea mea de astazi tocmai sus, pe Slanic, la Manzalesti face popas. Am in spate o zi rezervata la orele diminetii, insa care se deschide spre ora 11 cu un soare cat muntii de mare! Abandonez pret de mai bine de un ceas in realitate colindul special al plugarilor de la munte.
Plugusorul special ce coboara de la munte si este pervertit printre blocurile din orase sau colindul simplu din preajma Craciunului, aici au alta valoare. Totul urca din realitate in fantastic, este ritualic si oamenii de azi cred inca in puterea de purificare, de vindecare sau de transformare a 
vietii lor prin urarile de la sfarsit de an. 
Alegoria viata-moarte. Este magie pusa intre cuvinte, in ritm anume si cu semnificatii bine prinse de radacinile neamului! Si peste toate, costumul popular imbracat de manzalesteni ii da colindatorului puteri nebanuite! Devine eroul lumii lui!
Imi caut reper inceputul de sat Beslii pentru a da de singurul, am zis pana nu de mult, insa intre timp am mai gasit un culegator de folclor si e unul veridic, dar mai ales fervent competitor in a sti tot ce misca in satul sau buzoian. Astazi o provoc insa pe Ceclia Petrescu sa-si deschida lada cu zestre! Eu zic metaforic, caci gandul de inceput era sa povestim impreuna despre folclorul mare al Manzalestiului. Numai ca, pe prispa casei, doamna darza a judetului Buzau chiar tine o lada cu zestre inestimabila!
Si, surpriza este ca doreste sa o si deschida!
Manzalestiul incepe sa puna fila langa fila in cartea proprie a modernului ce se construieste pe traditii, rituri si obiceiuri, plus 
natura fantastica, binecuvantari ale istoriei in care muntenii acestia s-au nascut ca ochiurile dulci de pe ocne sa le fie alean al vietii si purtatoare de eternitate. Se perinda pe muntii acestia cu sare generatii care incep sa miste lucruri frumoase pentru sat. Casele sunt luminate in palcuri, dar si triste si abandonate unele, caci tinerii au lasat in urma casa parinteasca si au cautat zorii modernismului european. Cine a ramas isi dezvolta propria gospodarie si incepe sa puna umarul si la prosperarea comunitatii. Imi aduc aminte o discutie anterioara cu primarul comunei Manzalesti, Valeriu Besliu care spunea cu vocea tremurand ca satele acestea dintre muntii cu sare sunt aparte si merita medalia promovarii chiar la nivel national si macar Meledicul lor de intalnire sa fie in randul statiunilor turistice ale Romaniei. Eu sper sa vina in cele din urma un ministru la turism care sa si iubeasca turismul si sa deschida in sfarsit ochii asupra locurilor frumoase ce merita sa fie in cartea nationala a frumusetii si mai ales sa le ajute sa creasca mari!
Intre timp insa, primarul iubitor de cultura, Valeriu Besliu cauta sa promoveze grupurile folclorice ale tinutului sau, vrea sa duca povestea colindului ca la Manzalesti peste tot printre buzoieni.
Nu degeaba am facut putina pauza pe prispa casei doamnei folclorului muntenesc: din lada de zestre scoate sa vada soarele diminetii patrimoniul Vaii Slanicului. Ies una cate una, trase cu grija de Cecilia Petrescu ii si fote si batiste, carpete cusute de sotiile ramase acasa odinioara in asteptarea sotului care lucra la padure si mai apoi da de naframe, insa camasa romaneasca este cea care isi face cel mai mult loc in inestimabila lada cu zestre.
Inainte de a ajunge pe prispa casutei cuminti din Beslii am stat de vorba cu doamna aceasta aparte in locul binecuvantarii – un 
foisor in care primeste de obicei oaspetii de la Grupul de Traditii si Obiceiuri “Slanicul”. 22 la numar, adulti toti, plus patru copii care vin cu cea mai mare dragoste la repetitiile grupului, caci vin parintii lor! In diverse momente din an am vazut si eu membri din acest grup – munteni care coboara sa predea orasenilor lectia despre radacini! Este impresionant pentru cetateanul de la bloc sa aiba parte de o demonstratie de traditie autentica: manzalestenii au tinuta, mai ales port popular si un repertoriu pe care nu ai cum sa-l intalnesti repetat macar si intr-o singura piesa de catre membrii altui grup buzoian. Cand intra pe scena acesti munteni intai se face o liniste – semn de respect si asteptare – si mai apoi incepe admiratia! Costumele lor poarta inscrisa o istorie de multe zeci de ani, nu sunt atinse de “musca” etno pentru ca nu ar permite in mod absolut Cecilia Petrescu. Imi spune la un moment dat ca nu le-a impus membrilor grupului sa aiba costume la fel, fiecare a venit cu mostenirea sa din familie, un singur lucru sa indeplineasca: sa fie, domnule costumul costum national! Si, sa stiti ca verifica detalii pe care noi chiar nu le cunoastem: spre exemplu, ia trebuie sa respecte, sa spun asa, anumite etaje de cusaturi si sa aiba maneca special creata nicidecum dupa moda noua! Ehehei, de le-am sti noi pe acestea nu am mai sta in admiratie atunci cand manzalestenii urca pe scena!
Si canta aparte sau impart vestea colindelor pe care chiar nu le auzim de la alti buzoeini.
Sfintenia muntelui sta inscrisa si in versuri, si in portul artistilor populari din Manzalesti, dar si in ceea ce spune coordonatorul grupului din ce in ce mai prezent in luna decembrie la manifestarile publice cu scop de promovare a traditiilor 
judetului Buzau. Un scop nobil care are loc incet pentru ca doar asa, sper eu, se vor cerne dintre zecile de grupuri si formatii cei care trebuie sa ramana la nivel de scena din curtea scolii din sat si cei care chiar trebuie sa ne spuna ca avem valoare ca buzoieni, nu una obtinuta din influentele de aici, de la poarta dintre Muntenia, Moldova si Ardeal, ci una care sta ascunsa in lada cu zestre! Asa se face ca pe data de 7 decembrie, de la ora 17, primii care urca pe scena sarbatorilor de iarna de pe Platoul Dacia sunt membrii Grupului Breazaul – dupa numele masivului de 1239 de metri inaltime din tinutul acesta – grup de adulti din Manzalesti de Cecilia Petrescu coordonati!
In tinutul acesta special al judetului Buzau, dimineata are aura magica: sunt scrise povesti pe randuri de roua.
Fiti mai veseli, nu uitati sa traiti!
Sa oprim povestea. Mergem din nou la grupul de traditii si obiceiuri pentru ca ani in urma, Nicu Lalu – baba din grup, personajul care da tonicitate, este expresia cea mai frumoasa a vietii de la sat care nu este nicidecum exclusiv posomorata si impovarata, ci sugubeata, sigura pe ea si iubita si confera atractia principala pentru public – imi spunea cu ani in urma ca aceste cateva zile din decembrie in care merg sa colinde in diverse locuri sunt momentele in care da locul de munca din Primaria Manzalesti pe scena reala sau improvizata, dupa caz. Baba aceasta a devenit in ultimii vreo cinci ani cel mai frumos personaj al alaiului colindatorilor care trec pe strazile centrale ale orasului Buzau, de obicei in a doua parte a lunii decembrie, in 2019 chiar pe 19 decembrie. Baba pare sa faca glume in grupul serios al colindatorilor din Manzalesti. Asa cum se intampla in fapt in viata! Baba este amuzanta, iar Unchiasul sta putin posomorat pentru ca isi invita baba la joc, ea ii arata cat de batrana este si ca o dor oasele, negociaza si un flacau din grup cere baba la joc si repede femeia trecuta bine de prima tinerete accepta ca sa primeasca energia tineretii, vigoare si joaca de rupe podeaua. Unchiasul se infurie. Baba joaca ba cu un flacau, ba cu altul, insa se intoarce la Unchiasul ei cu care isi imparte viata. Jocul acesta este si el ritualic, imi povesteste Cecilia Petrescu, are loc purificarea zonei si a omenilor sai, este o predare de stafeta intre tineri si batrani si povestea vietii acre poate fi prelungita daca cei in varsta nu uita legea vietii prin joc si cantec. Baba din alai incurajeaza, ofera optimism si leaga familia munteneasca.
Capra, Vasilca si Baba si Unchiasul sau spectacolul vietii in ritmul sau pur!
Si buzoienii dau sa se prinda in joc, iar dincolo de teatralitatea momentului, colindatorii din Grupul Slanicul duc traditia cu 
radacini dacice mai departe! Este un triumf al vietii in fata necazurilor zilnice si a ceea ce e este dat sa trecem strangand aprig din dinti! Baba si Unchiasul erau prezenti in trei momente din viata satului traditional: mergeau sa anime cumva seara de priveghi al mortilor dupa modelul precrestin. Acum nu se mai tine cu strictete acest obicei. Erau chemati mai ales la casele celor care au murit, dar acolo s-au facut vraji. Se considera ca la apusul soarelui rudele si cunoscutii nu trebuie sa mai jeleasca mortul si inainte vreme mentineau atmosfera prin joc pentru a tine departe duhurile rele. Apoi, Baba si Unchiasul erau chemati la scosul fetelor la hora: la Rusalii, spune Ceciclia Petrescu, scoteau efectiv fetele la joc. Imbinau scosul fetelor la joc cu mastile din alaiul din iarna. Se credea ca cei in varsta, mosul si baba – prin invitarea la dans le transmiteau fetelor din intelepciunea si bunatatea lor, din veselia lumii. Primeau in schimb energie tanara. Fetele scoase la joc trebuiau sa aiba ie si fiecare familie, cat de amarata ar fi fost tot gasea cumva resurse sa cumpere margele cat mai frumoase si ata si panza pentru ia cea noua a fetei care urma in scurta vreme sa se si marite. In alt treilea rand, nu exista ceata de colindatori fara baba si unchias. Plugusorul de la Manzalesti este colind de trecut in patrimoniul UNESCO pentru ca atunci cand merg cu plugul se danseaza, Unchiasul si Baba inveselesc si dau originalitate acestui alai manzalestean. Tocmai pentru acest aspect, coordonatorul Asociatiei Tinutul Buzaului, Razvan Gabriel Popa face demersurile necesare impreuna cu conducerea comunitatii Manzalesti ca Baba si Unchiasul sa intre in patrimonial UNESCO.
Mai zic si altceva: nu oricine poate fi Baba sau Unchias in acest alai! Chiar in viata de zi cu zi, Baba din alaiul de colindatori trebuie sa fie de fapt un om vesel care sa daruiasca bucurie celor din jur, iar eu l-am cunoscut pe domnul Nicu Lalu si un singur lucru as spune: raspandeste bucurie, ia fata lui rade tot timpul! Cecilia Petrescu adauga: e generos si ludic, este un om extreme de cautat in comunitate semn ca se pot baza satenii pe el, dar si noi. Lucica Dinu este Unchiasul. Om cuminte si un membru aparte al grupului Breazaul din zona noastra! Impreuna chiar sunt un cuplu artistic nemaipomenit!
O bucurie pe care o regasesc acasa la oamenii din zona montana de fiecare data! Astazi ii identific Ceciliei Petrescu bucuria de a tine la piept traditia, obieciul si portul popular si de a mangaia ia ca si cand ar fi chipul mamei laminate care odinioara a cantat la strana si chiar pe cel al soacrei care si-au cusut ii in culori si motive nemaipomenite pana in prezent! Daca inchid acum lada de zestre nu este corect! Trebuie sa asez in ea, ca fiind ale manzalestenilor obiceiuri aparte precum semanatul si Vasilca. Nu inteles eu multa vreme ultimul dintre colinde, insa acum stiu bine asa de la Cecilia Petrescu: Vasilca este un colind cu care merg doar barbatii si se duc la casa flacailor care nu se insoara ori la vaduve si vaduvi. Merg 
sa colinde trei ani la rand. Dupa ceea, daca se intampla cumva ca acel barbat sau femeie colindati in cei trei anis a nu se casatoreasca e vai de el, marginalizat in comunitate si chiar exclus in cele din urma. Vasilca este o papusa in variant romaneasca a acestu colind. Semanatul este colindul care incheie orice programd e colinde adus de la Manzalesti. Il cant eu sau un copil. Eu le urez oamenilor! In lada noastra sta o istorie intreaga si as vorbi despre ea zile si nopti fara sa obosesc si fara sa imi ingadui sa uit vreun detaliu!, imi spune Cecilia Petrescu, aceasta doamna aparte in peisajul folcloric al Romaniei care recompune printr-o migala fantatstica o fila de istorie murdarita de noi toti prin acceptarea modernismului care de fapt nu ne spune ceva anume, nu ne ofera directie si nici identitate. Cate as zice eu despre fustele prinse pe elastic si din material cu plastic la baza si despre iile cu benzi colorate… Dati o fuga la muntenii Buzaului si purtati camasa stramoseasca, incingeti fota cu brau din lana si in spate puneti ilicul inflorat!
Lectia Manzalesti si pasii calcati de Baba si Unchias spre patrimoniul UNESCO dovedesc ca identitatea romaneasca nu s-a pierdut! Alegoria din joc ne transpune si pe noi din realitatea impovaratoare in lumea minunata a poporului roman! Manzalestenii mei alunga raul cu buciumul lui Micu cel tanar si zurgalaii strabuni, dau ritm vietii cu braul legat de piciorul barbatului vrednic in toate si frumusete cu armonia din glasul femeilor! Sa vina alaiul, sa revina copilaria si sa-i privesc de data aceasta cu ochii maturului!
Add Comment