Radacini: dor de sat

Un carlig din fier gros, infipt bine in mijlocul tavanului tine atarnat la jumatate de metru un papagal. E impaiat si se leagana in adierea usoara a vantului care intra printre usi. Ochii dau sa se inchida, iar picioarele zvacnesc de oboseala muncii de la rasarit si pana a batut ceasul de 12. Amiaza acestei zile de august aduce la marginea patului miros de gura leului. Langa treptele din fata casei o tufa de lemnul lui Dumnezeu are un cantec special: fosneste usor si ofera al doilea miros. Din cand cand, de departe tare vine un sunet: arcerul trece in lungul coasei si ii da puteri pentru o noua serie de brazde. Mirosul acesta de gura leului si lemnul lui Dumnezeu, dar si pauzele de la mijloc de zi au ramas vii in minte si suflet. Ori de cate ori pun capul pe perna dau sa aud gresoiul pe lama coasei, navalesc amintiri despre culesul prunelor, ciorba de pastai sau stir rosu, untul facut rar, dar minunat, mamaliga mancata rece si goala cu ceapa verde rupta din gradina, dragostea care s-a legat pentru o viata si, da! si papagalul din tavan care zbura pana cand ochii cadeau prada oboselii. Erau doar vacantele scolare, insa era cumva acasa si pentru mine.

Dorul de sat pare sa fi devenit un fel de medicament folosit de psihologi in diversele terapii pe care le aplica celor care s-au indepartat din ratiuni sociale si mai ales economice de acasa. Explicat si tinut aproape de suflet, in inima sau poate invers – inima sta in suflet, dorul acesta incepe sa faca fapte mari pentru radacinile majoritatii. Ne scriem cu lacrimi imensa nostalgie dupa mirosul de fan proaspat cosit, cantam bucuria de a aduna din nou prune de pe coaste naravase si greu accesibile, dam sa cuprindem cu mana imaginea iluzorie a mamei si a tatalui care stateau in poarta pana ce masina cu nepotii se pierdea pe drum lasand in urma doar un val urias de praf. Satul este astazi radacina!

Pe care nu avem cum sa ne-o pierdem. Pentru prima data in istoria evenimentelor publice din judetul Buzau, fiii satului, exclusiv fii ai satului, reusesc sa organizeze editia a II-a a sarbatorii “Dor de sat”. Va fi pe 25 august 2019, in satul Plostina, din comuna Lopatari, pe intreg parcursul zilei si va cuprinde institutiile care cladesc si fortifica oameni: biserica si scoala si mai apoi, plostinarii de acasa sau intorsi special pentru ziua aceasta vor merge in gradina lui Gavrila si a lui Pertea.

Efervescenta din istorie

Explic imediat. Pun inca o rama tabloului meu de vara si scriu mai departe povestea unei zile de august cu miros de fan abia cosit, prune coapte si mai ales sunet de sat traind. Pana se face seara inchei si eu povestirea. Ziua aceasta batea de 12, iar papagalul din tavan facea el minunea si adormea adolescentul obosit. Astazi, in rama tabloului de adult nu mai este nici papagalul si nici bunica mea care citea regulamentara as spune rugaciune, cartea groasa ii cadea pe genunchi, iar de ea nu se prindea nicicum somnul profund, ci parca de veghe mereu.

Astazi a batut de 12 cu o discutie telefonica.Rodica Neagu este personajul din prezent care continua sa scrie in povestea fiilor ce incep sa se intoarca acasa, in satul acela cu miros de fan abia cosit, Plostina, pe numele lui, in fiecare an, la sfarsit de luna august. Poate nu ma catalogati ca fac o obsesie pentru mirosul acesta aparte, insa din ce in ce mai dorit este si el: nu prea mai cosesc muntenii peste tot! Nu as scrie astazi argumentul instrainarii abrogate daca nu as fi facut parte din poveste si daca buzaulinreportaje.ro si echipa sa nu ar avea radacini in zona aceasta nordica a judetului Buzau! Consideram aportul nostru la promovarea singurei sarbatori ad-hoc rupta parca din datina din Ardeal unde sasii, mai ales, fac din orice moment al anului o sarbatoare prin care sa se prezinte ei insisi cu valori, exponentii comunitatii, institutii culturale si mai ales traditii, port si gastronomie. Ei, da se intampla in premiera si in judetul Buzau in acest sat care nu va spune nimic in mod cert prin simpla pronuntare: Plostina. Tratez intai turistic zona si spun ca Piatra Mortatului si focurile vii de pe izvoarele de munte din zona ar captiva nespus calatorul. Daca aruncam o privire in istorie, intervine cum era firesc dintr-un colt al descrierii invatatorul Ion Zota din satul Luncile al aceleiasi comune Lopatari, Plostina este singurul sat din aceasta parte a judetului Buzau “care a avut mereu casele pe pamant propriu” si care aparea in urma cu 440 de ani in actele domnesti ale lui Mihnea cel Rau, nepot al Doamnei Chiajna.

Ei si sa detaliem: in acest sat nu a existat colectivizare. La fel si peste munti la Naruja, de Vrancea. In ambele colturi spiritul liber si cumva revolutionar al oamenilor, rezistenta lor, dar mai ales nivelul de trai, si, cel mai important, unitatea acestora sunt altfel decat oriunde in cele doua judete! Si mai au ceva aparte, unic in judetul Buzau: doar la Plostina plugusorul se canta, in restul arealului nostru se recita:

Am vrut musai sa ajung aici pentru a reveni la Rodica Neagu, amfitrion al sarbatorii si fiica a Plostinei care pune in miscare Dor de sat nu singura, cum arata descrierea de sus despre oamenii satelor libere, ci impreuna cu o suma buna de copii plecati din sat care astazi se intorc pentru a-si regasi dascalii, preotii, dar mai ales batranii si multele case singure. Au devenit oameni mari si din dor de minunea de la munte vin acasa sa se vada efectiv.  Pentru sarbatoarea ad-hoc din poiana Dinei Gavrila si a Lucretiei Pertea exista un comitet de initiativa al carui presedinte este preotul satului Iulian Tanase, dar care este coordonat de Rodica Neagu si Virgil Grama, mai apoi cu umeri strasnici sunt si Mircea Dobrota, pr. Marius Neagu, Violeta Grama, Violeta Banica si Miuta Tudor si cati pe care poate i-am omis pentru ca nu am ajuns inca sa-i cunosc sau sa-i aflu. Si ma incumet sa spun si despre harnicia Adrianei Bratila si a familiei ei pentru ca stiu cate eforturi au depus la prima editie si cat de dornici sa ajute sunt si in 2019.

Ei, si sa vedeti cum dau buzna povestirile peste mine! Sa fac cumva si sa le aliniez frumos ca sa intelegeti tabloul Dor de sat, expus pe parcursul intregii zile de 25 august. Primul popas, spune Rodica Neagu, este de la ora 7 a diminetii la Biserica Constantin si Elena din Plostina. Timp de o ora, in aceeasi locatie, de la 12, sunt elogiati eroii satului pentru ca ulterior, de la 13.30 timp de 45 de minute sa fie vizitata scoala care “i-a facut mari”, imi suna in ureche vorba celor trecuti bine de varsta primei tinereti. Intre 14.30 si 15.00, sarbatoarea plostinarilor incepe cu un moment solemn si in memoriam pentru oamenii deosebiti ai zonei care au plecat dintre noi. Aici, imi revine onoarea aparte sa va aduc aminte de Luminita Pioara, inginerul sef al Pepinierei Istrita care pe 26 iulie 2019 a oprit ceasul propriei vieti in urma unei lupte crancene cu o necrutatoare boala. buzaulinreportaje.ro si-a luat adio la momentul respectiv printr-un argument https://buzaulinreportaje.ro/argument/drum-lin-doamna-a-pomiculturii-romanesti/. Astazi, adaug faptul ca fiica aceasta deosebita care ar fi trebuit sa petreaca alaturi de parinti, surori, vecini si rude este poate cel mai elocvent portret al plostinarului modern: mereu in fuga dupa cate o treaba, tot timpul atenta la nevoia celui de langa ea, fara cuvantul nu pe buze in semn de refuz si profesionist remarcat si apreciat de inveteratii pomiculturii romanesti. In cinstea ei si a altor doua persoane nascute in acest sat, fiii care vor fi la Dor de sat  in 25 august vor tine un moment de reculegere! Ridicam un gand bun pentru parintii doamnei pomiculturii romanesti, Luminita Pioara, care au ramas aici pentru Luci si Cami si pastram langa suflet fermitatea si disponibilitatea prietenei pana nu cu multa vreme in urma!

Nu trebuie sa avem asteptari, nu altcineva ne face treaba noastra! Asta trebuie sa stim si sa devenim din ce in ce mai constienti. Noi vrem sa scoatem satul din online, iar copiii plecati in strainatate sa vina efectiv acasa o data pe an!, imi spune fara sovaiala unul dintre coordonatorii sarbatorii ad-hoc. Tocmai de aceea zic sa ne imaginam cum are sa vina in poiana lui Gavrila si a lui Pertea razboiul de tesut al lui Didi Dragan si cel al Dobritei Jurubescu, scaunul de dogarie sau cate alte scule specifice pentru manufacturat juguri are sa aduca Vasile Jurubescu, dar si Violeta Banica, fiica revenita acasa pentru totdeauna si care va invia traditia nuntii din sat confectionand din hartie creponata si ceara boboci de flori colorati.

Lectia despre comunitate

Asa cum arata scenariul discutat cu harnicii si inventivii fii ai satului cu cateva zile inainte de eveniment este unic si bate orice organizare rurala a vreunei actiuni anuale din judetul Buzau. In timp ce scriu chiar si despre partea aceasta de organizare tot simt mirosul fanului abia cosit care coboara dinspre coastele Plostinei. Si mai simt eu ceva: trebuie sa revin la invatatorul Ion Zota care musai are sa-mi spuna despre miscarea folclorica de aici, de sus. Domnul acesta enciclopedie vie a arealului cuprins intre Vintila Voda si Lopatari, cel putin, imi spune ca dansul era cumva pe familii: Banicarii, Pertarii… care se si duelau cu tercanii, locuitorii din satul vecin. La faza regionala de la Galati, inainte de 1980, Solarii din Terca i-au invins pe Pertarii Plostinei.

Dor de sat sa stiti, spre surprinderea marilor organizatori de osti, grupuri, ansambluri sau mari evenimente culturale da o nota aparte in peisajul buzoian. Si va argumentez imediat. Rodica si Virgil au luat din aproape in aproape datinile si obiceiurile care inca le sunt amintiri dragi si proaspete nu in albumul foto, ci in sufletul lor mare de munteni. Si le-au delegat pe Miuta Tudor, postarita satului si pe Violeta Banica, activista de neoprit in ceea ce priveste dansurile pentru ca in casa familiei ei toate generatiile au jucat nu doar la hora, ci si la concursurile zonale si regionale. In acest fel, cele doua fiice au reusit sa reactiveze dupa 14 ani formatia de dansuri a femeilor din Plostina! Va dati seama? Pe scena sunt astazi chiar si mame si fiice, dar si cate o fiica din satul Terca, rivalitatea de odinioara fiind acum prilej de revedere si bucurie!

Incet-incet da soarele sa se retraga si se duce tainic peste coama muntelui! Mi-am zis sa termin si eu povestirea mea. Am sa ma asez cuminte sub marul domnesc din fata portii si am sa caut cu privirea drumul. De acum ma pot uita daca nu cumva deja incep sa urce fiii din Plostina spre casele parintilor sau chiar ale lor. Din cand in cand, ca o explozie cade cate un mar! Nu rodeste in fiecare an batranul! El stie povesti multe. Si despre tocmitul si plata cosasilor, si despre tuica de pruna vanduta in sat, si despre iubirea din adolescenta continuata la maturitate, dar si despre instrainare.  Stau deja si efectiv nu trece nimeni, semn ca ar mai fi timp pana pe 25 august sa urce plostinarii la Dor de sat. Un miros de mancare de vara apare ca din senin. Un batran urca agale priporul. Imi da binete, caci asa le e felul si intru in vorba. Merge cu mancare la cosasi! Ce chin! Pe jos inca vreo cativa kilometri. Uite ca asa mi-am adus aminte ca in poiana de la Plostina, comitetul acesta grozav de fii ai satului va aduce si o parte a gastronomiei locale.

Fiecare ce poate si ce are, mi-au spus fiii cu care am discutat. Anul acesta se pune in ceaun miel de la Pertari – ciobani cu sute si chiar mii de oi din tata in fiu – si se face ciorba, iar pe gratar votul final a mers spre bulz, dar si spre mititei si cine stie ce carne care tot spre miel ar merge. Nu va ganditi ca e o petrecere ca oricare! Nu! Nicidecum. Nu veti gasi standuri cu haine chinezesti si evantaie sau lenjerie intima ori acadele si pufuleti. Este petrecerea fiilor satului care vor aduce un laudatio originilor si mai apoi chiar ei, exclusiv fiii satului Plostina, vor urca pe scena din poiana sa cante. Totul este nonprofit! Imi sparg urechile vorbele domnului Zota: Domnule, prima editie, caci aceasta din 2019 este a doua, pentru mine a fost o lectie: o lectie despre ce inseamna sa fii o comunitate! Sa te ajuti, sa pui mana de la mana, sa-i scoti in fata pe cei care aduc fala satului si cinste eroilor care isi au cruci in cimitirul din varf de deal! O lectie, ma auzi?! Sunt 440 de ani de cand suntem in inscrisuri oficiale ca sate aici la Lopatari!

Locul meu de la umbra imi aduce liniste si bucurie. Stiu ca asa stau probabil zeci de parinti din Plostina pana pe 25 august! Daca nu-s parinti, sunt rude sau vecini, insa ei, temerarii care au ramas sa slujeasca pamanturile din nordul judetului Buzau ii asteapta acasa pe fii pentru ca aici au radacini si dorul de sat e mare!

Incepe sa cada cate o stea. Am sa agat una de un colt al ramei mele cu povesti despre satul de munte care pariaza pe identitatea de odinioara adusa ca atare in prezent! Steaua aceasta sa apartina fiecarui copil care a fost nevoit sa plece de acasa, am si eu nume de mari romani care au radacinile in Plostina, insa le mentionez poate in 2020, la editia a III-a, pentru ca radacinile noastre sunt din aceeasi zona si vom fi alaturi de copiii frumosi ce misca in sens minunat o comunitate. Sa va urmati steaua aceasta care va poarta peste pamanturi straine si care, in final tot acasa va duce pentru ca indiferent cum, din cand in cand, macar usa casei in care mirosea candva a gogosi si lapte fiert in ceaunul de mamaliga sa o deschideti!

Unle fotografii apartin grupurilor Dor de sat si Plostina din mediul de socializare.