… și doar apa se aude!

DJ 203 K MĂRĂCINENI-LOPĂTARI

LINIȘTEA DIN PĂMÂNT ȘI DIN OAMENI

Cumva, în mintea mea de copil încă pe acest pământ, tânjeam să și găsesc pe cineva drag în poartă. Peste tot, porțile erau ferecate, unele își apărau bine bunurile de dincolo, cu lacăte noi, închise de cine știe cine din apropiere poate supărat că în curte s-or fi aciuat de frig sau din cauza întunericului străini de loc. De i-aș fi găsit azi i-aș fi rugat să rămână acolo câte zile le-ar da Domnul pe acest pământ! Aș fi spart lacăte și zăvoare numai ca ei să dea viață casei în care cu gata jumătate de secol în urmă venea pe lume cel din urmă dintre copii. Era bucuria vieții noi, dar și temerea unei familii mari, ambele învinse de triumful gânguritului care a devenit în timp nădejde, concretizarea speranțelor, bucurie și alinare pentru părinți, iubire și încredere pentru propria-i generație de copii și verticalitatea unui om care acum lasă urmă unde calcă.

ACASĂ

Azi am vrut să trag de-o scândură căzută înspre drum, zic poate ea dă glas împietririi ăsteia. Nimic nu vorbește despre viață! Iarba s-a supărat în bejania-i din iarnă și n-are deloc curaj verde, cât o speranță mică, soră cu bobul de mei. Ba și pământul are propriile-i reguli și mestecă poiana din spatele casei vălătucind-o înspre gârlă. Cad pereții bătrânei case în care au crescut copii minunați, azi cineva în lumea lor din multe zări cuprinsă!

RĂSCRUCE PENTRU O VIAȚĂ.

De undeva, de departe răsună strigătul ascuțit al unei păsări. Ochii se duc după sunet, însă nu zăresc înaripata pe care ar goni-o, căci cântecul ei e un vaiet în patria asta a singurătății. În fața ochilor de copil revenit acasă stă nașterea, copilăria, adolescența, primii ani din tinerețe și de acum o parte bună din anii înțelepciunii, mâna fiind strânsă pentru siguranță, pe rând, de trei sufelete la început de viață. Tată, aici ai fost tu copil?/ Aici, tată!/ Și casa stă singură aici acum? Unde e mama ta, tata?/… și vorbele se ghemotocesc în gât, își caută ieșire, dar nu răzbesc cât să fie auzite … mergem acum la mama mea…

UNDE SUNT OAMENII?

Și drumul până sus, în locul în care se află cei mai cuminți oameni de pe pământ – moșii și strămoșii a minim două sate, Terca și Ploștina, este o întoarcere realmente în timp, parcă nicidecum în copilăria în care apa pârâului Slănic era locul nostru fantastic de joacă. Din dulghina de lângă casă pare că ar veni miros de mreană prinsă cu mâna și dată mai apoi de mama cu sare și friptă pe plita sobei. O grădină mai încolo, și ea părăsită după halul în care dorm gardurile printre crengi căzute din prunii bătrâni, o amintire nouă. Aici pierdeam uneori ba din oi, ba alergam după capre și, la vremea adolescenței spre prima tinerețe vedeam în zare silueta iubirii.

Amarnicul ăsta de drum pare că se jură singur, în tăcere că nu mai vrea să fie călcat de picior de om. Tind să cred cu fiecare metru parcurs. Nici țipenie. Bogății ale pământului buzoian zac adormite: un izvor cu apă ce ne vindeca în copilărie durerea de stomac a intrat în pământ, nici urmă de el. Apar casele. Vestigii ale marii însingurări care mușcă din satele de munte. Case construite după tipic boieresc, altele în ton coloristic agreat la nivel de regiune, case cu etaj…. Degeaba. Scândurile se aleargă una pe alta ca în celebrul joc al copilăriei Morocco până când una, desigur șubredă, cade și atunci se prăvălește totul. Una din patru case e locuită aici. Slănicul rupe bucată cu bucată din drumul comuna 59 din zona aceasta a Lopătariului, mai-mai să dea brânci în casa temerarilor nea Vicuță și tanti Vali – localnici cărora le-a fost propusă strămutarea, însă oamenii acestor locuri au ceva ce lipsește generațiilor prezente: iubirea de locul nașterii, de cuib.

PĂMÂNT TERCIUIT.

Strigăm. Doar cât să ne scoatem din suflet și din urechi liniștea năprasnică și impresia că oamenii au părăsit satul. Cu mâna pâlnie la ochi, bătrânul de care mi-aduc aminte că era un fel de ceas deșteptător: în fiecare dimineață, înainte de 5, trecea fluierând cu boii înspre odaia de la Măciucă, azi zărește surprins oamenii care îl strigă și iese în drum. I-ar ști și nu i-ar ști… ba și-aduce aminte. Povestește că la ceas de sărbătoare, azi, pe lângă casă stă cu nevasta. Întrebăm și de ea și apare încet, femeia despre care îmi aduc aminte că avea mereu nepoți în curte.

După 11 luni de pandemie nefericită azi am primit și oferit în același timp prima îmbrățișare! Bătrâna, prietenă cândva în copilărie cu toate femeile din familiile noastre, a fost fericită – sentiment primit de fiecare dintre noi cu aplomb.

ÎN REAȘEZARE.

LACĂT ȘI PE COPILĂRIE

Cu ochii la malul din curtea școlii din satul Terca, mal ce-și caută lent și el drum tot spre albia Slănicului și gândul că bucureștenii au identificat aripa aceasta minunată de patrie și se mută fie și pe vară în colțul nostru de rai, cândva, cum spun bătrânii din fața noastră, căutăm alt popas. Alt loc, altă casă singură, ba tot cu lacăt pe poartă– chiar unul nou. Casa are încă șanse să primească oameni în ea, însă o sumă de orgolii zac latent între pereți și riscă să devină oricând supărare pe viață. Doar un semn… Găleata din metal atârnată la fântâna din drum zăngăne a durere: două case, una lângă alta, și toți bătrânii s-au dus, ba și copii de-ai lor, iar nepoții și-au deschis aripile până de-au dat de țări străine. Totuși, de sub acoperișul ce unea cândva casa de odăița în care dormeau bunicii ar veni înspre noi și azi, în amintire doar, miros de mămăligă răscoaptă, ciorbă de păstăi late și acrită cu prune verzi și usturoi verde, din acela crud și buuun… nici vorbă! Erau cândva! Era și cea mai bună ceapă verde de pe pământ, și unt bătut în putinei, și vara celor mai frumoase aminitiri cu el, azi partener pe viață și tatăl celor mai minunate fetițe din lume! Din timpurile acelea răzbate și amintirea unei prietenii cu o doamnă elegantă, cu părul mereu aranjat și cu vorba atât de caldă încât și azi îi simt intensitatea…

CÂNDVA COPILĂRIE.

Pornim acum să îi lăsăm flori! Casa verde cu câteva doruri, dar cu lacăt are de-a stânga căsuța cu cruce veche – semn muntenesc des întâlnit în calea călătorului pe Valea Slănicului. Crucea stă azi ca o poartă înspre locul puținilor copii care s-ar putea aduna uneori aici dacă și-ar croi o poartă ei înșiși. Un teren lung ce se termină într-un drum, alt semn al călătoriei perpetue. Sufletul meu de copil l-ar părăsi, dar brusc apare în amintire Florică – destoinicul câine pe care tata a fost nevoit să-l abandoneze când îi era deja lui prea rău să mai zăbovească acasă, însă necuvântătorul nu a plecat din locul lor până nu și-a dat ultima suflare. Câinele, mai târziu și omul.

ÎNSINGURARE.

SATUL FOCULUI VIU

Hai, drumule, hai! Așa bolnav te găsim azi… sfârtecat de-a dreptul. Domnule, nimeni nu se vede?! Doar fumuri la unele case. Puține! De la căminul din Terca în sus se schimbă peisajul. Casele sunt mai dese, ba și magazinul e acasă la el, în zona gaterelor. Dar tot așa, nimeni! Și pe de-a rândul dezordine. Satul acesta de oameni harnici, demni și credincioși nu a fost vreodată atât de lipsit de semne de viață vie și de ordine! Dar, oameni tineri îl locuiesc și prosperitate s-ar vedea, dar cine e interesat de bogăție aici? E satul Focului Viu! Flacăra aceea sigur mai arde în vreunul dintre localnicii trecuți de 45 de ani! Mulți au plecat, desigur. Germania, Cipru, Franța, Anglia, Italia, Spania… continuați dumneavoastră și spuneți unde vă sunt fiii? Aici era forța socială a satului Terca, iar căminul cultural numit chiar Focul Viu azi e și el ferecat! Or mai fi tineri în sat?

ETERN SAU NU.

Zona cu gatere și magazine-cârciumi… derivă… dar peste apă, la jumătate de ceas de mers la pas este Focul Viu. Este vatra ce are grijă ca satul să nu dispară. Îl știu bine de tot turiștii nordici care vin vară de vară, deși drumul județean și mai apoi cel comunal sunt un blestem continuu pentru zona aceasta.

Drumul nostru urcă spre vecini. Ploștina. Înainte însă, doi copii țâșnesc spre gard dintr-o curte cu o sârmă plină cu rufe puse la uscat. Sunt imaginea României de azi: au un zâmbet mare pe față, dar ce folos, hainele stau leșinate pe ei, semn că-s de la ăi mari, iar în picoare poartă gumari negri cu câteva numere peste nevoia lor. Așa e țara noastră: mereu în nevoie, deși sufletul îi e de aur!

Și toamna glas să dea/ Frunzișului veșted

Cerul o fi auzit și a îmbunat drumul? Sau poate că aici, spre Ploștina, pământul e mai bine așezat?… Nicidecum. Paradis în destrămare pe de-a-ntregul. Mai repede decât în copilărie, brazii se dau de-a dreapta și de-a stânga și lasă drumul să arate biserica. Sus, acolo, sunt cuminții noștri! Inima își strânge ghem și dorul și așteptarea, la vedere rămâne dorința de a aprinde la ceas de mare așteptare o lumină lângă crucea rece: ″Și toamna glas să dea/ Frunzișului veșted″, scrie pe ea. Toamna e de fapt acel moment care ne cheamă pe toți ca să devenim moși cuminți. Și o mână caldă parcă s-a așezat pe umărul drept. Nimeni în spate! Un înger care stă acolo de 20 de ani! Fantasmă bună! Din biserica falnică ar fi trebuit să se audă cântări sau cel puțin preotul care să vorbească oamenilor strânși în interior într-o liniște perfectă. Nici un glas nu trece dincolo de pereți.

Păstrăm în suflet trăirile, dumneavoastră vă spunem doar despre rânduiala uimitoare de la ușa bisericii: încălțăminte de care s-a prins pârdalnicul asfalt moale al satelor, noroiul! Muntenii mei curați, dar mai singuri decât i-am reîntâlnit vreo altă dată!…

ISTORIE.

Eroii începutului nostru de viață au primit o lacrimă ascunsă, căci copiilor noștri trebuie să le spunem astăzi  despre a nu uita, despre rădăcini și nu despre dor! Ochii dau să se întoarcă și o fac pe ascuns. Cu ei și dorul.  Aici e mama mea…și bunicii…și…

Fetele chicotesc de bucurie: o bucată de gheață devine patinoar, loc de joacă. Ba și cu o palmă de zăpadă murdărită se joacă. Urmăm alt drum. Cel care leagă mai repede satele astea două între ele zicând să dăm de cunoscuți. Greu! Tare greu! Adi, te salutăm erou al sufletului ce s-o fi născut datorită curajului și rapidității cu care ai dus viitoarea mamă la maternitate! Femeia stătea cu frica înțepenită pe față de gata două ore la margine de drum în așteptarea ambulanței. Ploștina, sat de graniță care dă o șansă vieții noi. … noi, oamenii facem ca sistemul să fie defect! Ambulanța era probabil la asfalt, hăt, zeci de kilometri distanță!

CASE FRUMOASE ALE MUNTENILOR NOȘTRI.

În fapt, tânărul acesta, îi spunem doar Adi, este speranța că sate precum acestea două ar putea trăi și s-ar și putea dezvolta! Degeaba am ales alt drum… oamenii stau ascunși și nu de frig, căci frigul e prieten cu munteanul, ci de frică are să spună curând cel mai iubit dascăl din Lopătari.

FRICA DE BOALĂ NOUĂ

TEMERAR ÎN CETATEA RĂDĂCINILOR, ÎNV. ION ZOTA.

Timpul are el însuși un fel de clepsidră. Dacă nu ar întoarce-o am uita să ne ducem viața înainte… așa că acum ceasul bate de 12. Am mai sta acasă, însă unde?

DE LA RĂDĂCINI ÎNAPOI.

Școala de la Malu Roșu, puțin reparată, puțin mai arătoasă, ce-i drept nu mai este reper decât pentru a enumera dascălii de odinioară care nu confundau învățătura cu discuțiile amicale cu elevii… whatsapp cu tabla neagră …. caietul de teme cu mesajele de pe telefon …. facebookul cu cartea de povești a lui Creangă…. școala… mă opresc!

Nici nu mai contează drumul de întors. E același. Un drum care condamnă la liniște. Nu a devenit Făt-Frumos în doar câteva ore…

Jos, la asfalt, unul în derivă și el, bravul domn Ion Zota spune ″prezent″ la întâlnire. O revedere atât de așteptată, atât de benefică și de bun augur! Știți, domnul acesta este clasicul domn Trandafir – la fel de iubit de copii din diferite sate care ajung în bănci la Școala Luncile. O lumină pentru ei – pe mulți, de-a lungul anilor la catedră i-a dus să vadă pentru prima dată orașul, multora le-a descoperit talentul interpretativ sau harul pentru vreo știință exactă și le-a dat aripi să zboare în lumea mare-mare-mare de tot! Uneori spune despre răbdarea asta contopită cu bunăvoință, dar mai ales păsare și respect pentru oameni. Omul acesta mare în lumea imensă umplută cu liniște deplină are azi un zâmbet care scoate soarele de după munți, îl face să-și pună fularul și să dea drumul razelor asupra satelor mohorâte. E însă tristețe cronică.

Zi de mare sărbătoare în satul care nu-și pierde valorile. Cei trei sfinți au dat azi bucurie cuminților de sus, de pe coasta de munte. Numai că de oameni ne e dor nouă. Și lor, unii de alții.

Nenorocirea mare numită de un an fix pandemie de COVID-19 schimbă mersul lumii: anonimii satelor de munte suferă până la capăt de teama de a nu ajunge la spital. Învățătorul Ion Zota își ține cruciș brațele în timpul discuției. Exact ca într-o continuă uimire soră cu paroxismul. Îngemănare nefericită a prezentului cu ceea ce a fost cândva.

Sunetul apei este al doilea ca intensitate după cel al liniștii nefirești. Dar, spune dascălul ajuns la 64 de ani de viață, satul Focului Viu e azi cumpărat sau dorit a fi cumpărat de străini de loc, bucată cu bucată, desigur.

Să vină! Să renască! Lopătariul pare să intre într-o altă eră: și-a ales primar tânăr, 31 de ani. Nădejdea și speranța oamenilor își mai dau o dată mâna și pariază pe băiatul cu viziune cosmopolită, de București. Nu despre el, discutăm azi, ci despre satul de munte care a rămas singur acasă. Ce îl poate face să simtă puțină adrenalină? Școala. Peștele, metaforic îi spunem astfel domnului învățător, trage la apa sa: școala. Ea dă viață!

Mai căutăm oamenii satelor de munte? Da! Mai au valori? Da! Chiar pe ei. Trebuie să se redescopere, să se valorizeze unii pe alții și să dea jos lacătele de pe porțile speranței, să învețe că pe granița dintre om – ființă vie și dezvoltare sunt chiar ei. Rezumă imediat învățătorul Zota.

AM FOST ACASĂ ȘI-AM SĂ MAI MERG

N-am auzit nici vers din cântarea lui Dolănescu, nici din cartea lui Vieru și nici … Doar cele patru versuri de pe o cruce rece sunt aici, lângă suflet. Nu averi și nici lacăte am căutat azi, ci imagini, amintiri si mirosul de acasă. Lumina a rămas în urma noastră – dovadă a trecerii de aici – dincolo. Un acolo la care ajungem mai devreme sau mai târziu fiecare! Până atunci ne avem pe noi ca semn a ceea ce a fost aici, în acest sat minunat, de altfel, 25 de ani în urmă!

Acasă e în suflet și stă cuminte simțământul până la anul când mai dăm o fugă să vedem oamenii comunei cu foc viu în inimă, dar mai ales să spunem șoapte moșilor cuminți care au plecat mereu prea devreme!

PENTRU TINE!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here