Reportaj

Salvator în Delta Dunării

Barca de câteva mii de euro sparge mai liniștită, cum poate nu a fost poate de multă vreme, linie după linie apa Dunării. De sus, de la cârmă, nea Manolică scrutează zarea perfect albastră. E lumea lui și nu ar mai schimba-o pentru vreun oraș și mai modern, cu clădiri perfecte, lumini și turnuri din sticlă ce nu te-ar lăsa să respiri. S-a născut în unul dintre ultimele, geografic, și cele mai slab populate sate ale României, C.A. Rosetti, de pe grindul Letea, la 102 kilometri de Tulcea. Vorbește răspicat despre Cardon, Periprava, Letea și Sfiștofca, celelalte sate ale comunei cu o mână de oameni, în total vreo 600 după ultima numărătoare. Mulți se duc însă în tăcere, nu apucă nici să dea veste vreo rudă.

Punem la suflet azi, mare zi de cinstire națională a celor ce făuresc vise și împart bucurii, scrijelesc cu mâinile goale pe ziduri aparent ale neputinței și devin eroi ai zilelor noastre, suflă cu fericire simplă peste năruirile fiecăruia dintre noi, aplaudă răsăritul precum triumful copilului care se ridică pe propriile-i picioare, unduiesc viața după reguli atât de vechi și bune, încât ni se par azi complicate și parcă dincolo de puterile și noile noastre obiceiuri. Ne-am lăsat pradă turmei și pierdem din practici sănătoase. Vrem să ne naștem citind fără a trece prin joaca-n noroi, vrem prăjituri cu frișcă și crème brulee fără a o gusta pe cea făcută de mama nucă în casă. Vrem să urcăm Everestul, dar nu știm nici să mergem bine în picioare. Devenim dascăli cu ochii-n telefon și la ora de sport a celor mai mici dintre noi, dar nu ne dăm seama că, de fapt devenim modelul lor. Sunt printre noi români simpli care fac fapte mari!

România pierde naturalul și plătește scump pentru ce e închipuit, artificial și deloc al nostru! Să ne făurim vise simple pe care să le împlinim pentru a putea trece la etapa marilor realizări! Și le izbândim și pe acelea!

Barca de câteva mii de euro sparge mai liniștită, cum poate nu a fost de multă vreme, linie după linie apa Dunării. De sus, de la cârmă, nea Manolică scrutează zarea perfect albastră. E lumea lui și nu ar mai schimba-o pentru vreun oraș și mai modern, cu clădiri perfecte, lumini și turnuri din sticlă ce nu te-ar lăsa să respiri. S-a născut în unul dintre ultimele, geografic, și cele mai slab populate sate ale României, C.A. Rosetti, de pe grindul Letea, la 102 kilometri de Tulcea. Vorbește răspicat despre Cardon, Periprava, Letea și Sfiștofca, celelalte sate ale comunei cu o mână de oameni, în total vreo 600 după ultima numărătoare. Mulți se duc însă în tăcere, nu apucă nici să dea veste vreo rudă. Nu-i poți apuca privirea acestui om al apelor Deltei Dunării ca să-i depeni un gând măcar, pare că pescuiește continuu, de departe, câte o situație practică.

Bărca asta a tăiat în lung și-n lat Delta Dunării. Știe drumul spre insule mici și mari, plauri cu nuferi, grinduri, spre patria păsărilor rare ale țării neasemuite, spre vapoarele scufundate cu tot cu povestea lor între Marea Neagră și Delta aceasta. Așa-l știu turiștii, vaporenii, oficialii din Sulina, prietenii din diferite orașe românești și de acum, și noi. De departe, pescarii sunt prietenii săi de suflet. Cu ei împarte vânturi ce despică fața, cu ei se bucură pentru un crap de 10 kilograme, cu ei povestește despre provizii pentru azi, dar și pentru zilele grele de iarnă.

Nea Manolică stă de strajă la gurile Dunării, cele pomenite de otomani în cărțile de istorie și azi de el în povestirile pe care le spune parcă fără un simplu dubiu turiștilor pe care îi însoțește spre Mare. Faleza Sulinei rămâne în urmă veselă, cu tot cu națiile ei atât de variate, dansuri ale tinerilor și spectacole ce vin iar și iar și cu colirele din scoici, încă manufacturate de localnice îndemânatice. Lipsesc dobrogencele ce dansau prin anii 1970 cu șerpii imenși. Azi, Sulina este la fel de cosmopolită, primitoare, liniștită peste măsură, iar produsele patiseriei de pe faleză sunt cele mai bune de oriunde. Toate gândurile lumii reci se sparg de zidurile cetății acesteia dintre Deltă și mare. Vii la Sulina și devii aproape fără să simți parte a orașului care nădăjduiește doar că-i respecți tocmai frumusețea naturală. Sus, pe barcă, temerarul din Deltă așteaptă să ieșim în larg din nou. Vârful bărcii taie apa domoală și trece printre două șiruri de case ale pescarilor. Lumea aceasta este dincolo de închipuirea celui ce are totul, și curent electric la discreție, și gaze naturale, și grupuri sanitare moderne, și haine mereu noi, și hrană variată, și legume fel și fel, și cărți, și detergent, și … și…. Tot! Aici nu sunt garduri care să delimiteze proprietățile, sunt însă câteva pisici și vreo câțiva prieteni câini care sunt la fel de bine cinstiți precum oamenii. Peste tot miroase a pește. Pește din acela bun, cu gust de pește, nu de… nu pot descrie. Miroase a pește peste tot! Și sar uneori și peștii din apa cuminte a Dunării. Nea Manolică stă discret cu privirea spre stufăriș explicând de ce au avut loc săpături în albia Dunării. Legenda Sulinei din largul Deltei Dunării este Bărbosul. Azi, locul unde acesta a locuit este obiectiv turistic. Bărbosu a fost atât de îndrăgostit de lumea dintre ape, stuf și nuferi, încât nici rugămințile familiei nu l-au strămutat în apartamentul din Tulcea. Moșul Deltei aici și-a făcut trecerea peste Styx! Vița-de-vie plantată cu zeci de ani în urmă de el rodește și azi…

Încet-încet intrăm spre Cardon. Drumul spre satul cu un singur locuitor, nea Toni, a fost croit de moșul acesta cu barca lui primordială. A avansat cătinel, spune nea Manolică, până și-a făcut drum spre casă. L-au ajutat și ei cu barcile lor moderne. Toni este singur acum în Cardon. Manolică îl salută larg, de departe. Moșul vrea să-i zică o vorbă. Trecem pe lângă casa lui pentru a întoarce. Casa lui Toni e baricadată cu saci încărcați cu balegă de vacă. Moșul cară de la fermele de pe grinduri pentru a-și ține vie o grădină cu legume. Le vinde și lor, cei care trec cu barca. Nu pe bani. O litră de ulei, o pâine sau doi covrigi au greutate în aur aici, în satul cul un singur locuitor al României pe care azi o celebrăm cu fast, militari, tehnică de luptă pe carosabil și în aer, steaguri și milioane de porții de fasole. Lui … lui Toni i-o fi ducând cineva o strachină?

Toni apare la mal cu trei pepeni în brațe. Era vremea lor încă. Bine, a fost până vreo trei săptămâni în urmă… îi lasă pe iarbă și îl întreabă pe nea Manolică de-i e cu greutate să-i ducă actuala nevastă la spital … i-a luat vorba! Domnule, i-a luat vorba de trei zile!, atât zice Toni în mod repetat. Înclinăm cu toții să urce femeia în barcă. De trei zile nu a avut cu ce să o trimită la spital. Apare, abia mergând nevasta bolnavă. O urcă în barcă împreună cu o fiică a lui. Femeia își mută mâinile-n poală sau pe genunchi. Lent. Nu privește nici spre apă și nici spre noi. Doar mâinile. Abia se ține. Fata mai tânără spune că ar fi dus-o mai devreme, dar cu ce. Nea Manolică ia vorba din gura femeii tinere și spune câte astfel de momente trece săptămânal, dacă nu și zi după zi. Fel și fel de situații de urgență. Viața între ape este scumpă, grea și extrem de simplă. Te dă puțin cu capul de mediul toxic al consumerismului și te face să pui la ciorbă o singură roșie, o singură ceapă, un singur morcov, că-i de-ajuns!

În mintea călătorului pe ape a rămas zugrăvită postura lui Toni după ce nevasta aceasta i-a urcat în barcă – mâinile i s-au împreunat sub piept ca într-o rugă ascunsă, nespusă…. Să nu rămână iar, singur în Cardon. Până la început de an 2023 mai avea o vecină ajunsă și ea la 90 de ani. Au luat-o cam cu forța copiii, la oraș. Pisici amărâte zguduie gardul de câte ori trece vreo barcă.

Barca lui nea Manolică prinde viteză. E nevoie. Un risc asumat. Orașul apare destul de repede. Salvatorul acesta fără simbrie își sună prieteni taximetriști care ar fi liberi să ducă la spital bătrâna din Cardon. Unul spune că ajunge deodată cu barca.

Privim scene de viață vie. Oamenii Deltei simt altfel viața trăită azi. O umbră puternică de superficialitate, de favorizați ai sorții pune stăpânire peste sufletul călătorului ce provine dintr-o Românie cu grădini mereu încărcate cu roșii, varză, ceapă, fasole, cu viță-de-vie roditoare, cu fețe de masă și de câțiva lei, cu pâine la discreție, fără vânturi să sugrume respirația, dar și fără pește care să miroasă a …. pește, fără storceag cu gust potrivit și fără sardine preparate pentru micul dejun!

Ce-o fi făcând nevasta lui Toni ce părea să aibă un AVC?

Nea Manolică sigur știe! Așa cum știe și când să iasă la gura de vărsare a Dunării în Marea Neagră, și când se prinde cel mai bun pește, și când plaja are cel mai fin nisip, dar și cum se face plachia de pește, storceagul de sturion și … ce să-i spună călătorului care scapă poate marea captură din ac!

O bucurie să afli români de rang național la capăt de Românie, Sulina cea mereu fermecătoare! Pe nea Manolică îl găsiți repede acolo, în orașul piratului ce-și are mormânt și liniște în cimitirul de lângă plajă, al celei mai frumoase plaje din țară și al singurului loc românesc unde Marea Neagră bate la ușa cuminte a Dunării într-o perfectă prietenie. Și cimitirul acesta este un obiectiv turistic de neratat. Sunt povești pe care nu trebuie să le știi dinainte, citești mesajele de pe cruci și afli că orașul acesta este de neuitat. La fel și oamenii lui la care ne vom întoarce.

Fix, dar fix de aceea, spunem un LA MULȚI ANI, bucată mereu atractivă de Românie și deopotrivă lui nea Manolică, salvatorul din Delta Dunării, temerar în povestire și român de nădejde! Cu strunire în cuvinte am descris un român de pus la suflet pe 1 Decembrie, de Ziua Națională a României și a noastră, a românilor!

Pentru că ne întoarcem la Sulina, nu punem punct, ci,

etichete

Ilinca Moise

Add Comment

lasă aici un comentariu

Mai multe articole