Miroase deja a pământ smuls de copita mistrețului fugărind după hrană, a trunchi de conifer despicat în cădere, îngenunchiat fiind de vânturi neprevăzute și prăvălit în hăul drumeagului ce se-ntinde șerpuitor prin munți, a miel cu botul cald, tras cu scâncet de la ugerul mamei, a libertate înscrisă pe vârf de munte înspre vecinii vrânceni. Unde oare mergem azi? Nu-i așa că vă era dor? Dor să călătoriți cu noi, prin județul Buzău! Uite-așa se vălătucește dorința de urca azi pe culmile legendare despre care s-au duelat a scrie ales și Alexandru Vlahuță, dar și Alexandru Odobescu, însă doar după ce și-au pus sub cap, fiecare, câte un brat de fân, căci florile Bisocii rivalizează cu grădinile Regelui Charles al III-lea, ba la o simplă numărătoare le întrece pe cel regale.
Dacă dumneavoastră v-a fost dor să vă port prin județul Buzău, nouă ne-a fost dor de libertatea prețioasă pe care așa o simte cel mai bine jurnalistul. Jurnalistul jurnalist, nu călătorul din popor care simte nevoia să se exprime și arată poze de pe unde merge! Șșșșt, să se facă liniște, pornim!
Lăsăm răul pe pustiu și să punem pe umăr lumina de dimineață a celui mai blând soare care s-a așezat după Paște pe un cer încă neclar! Urcăm! La baza drumului județean 204 C o bucată bună și bine așternută de asfalt devine instantaneu un zâmbet larg și o invitație la călătorie! Săruleștiul apare aici frumos, cu case luminoase, flori de primăvară ce-mbracă și stânga și dreapta, iar liniștea dorită de orășean se instalează pe nevăzute. Libertatea din piept dă să clocotească în bucurie, râs și cântec. Bucuria drumului bine croit de muncitorii constructorului pierdut deja în câmpurile ialomițene, de pe unde și venea, se spulberă!
Apar năstrușincile gropi unde te aștepți mai puțin, chiar și-n mijloc de drum! Românește! De fapt, ce s-a modernizat și cum? Vom afla. Se redresează bietul drum județean pe porțiuni, însă deranjul devine evident, plus că bucăți decopertate se aștern precum un puzzle. Deranjant! Ce natură abia-nverzită! Minunăție! Ochii stau pe drum! Jalea profundă, în primul sat din comuna Bisoca. Trecem peste zona cu alunecări noi de teren și cuprindem deja cu sufletul calea lungă a Pleșiului, sat ascuns al Bisocii dincolo de o apă curgătoare ce-i stă firavă la picioare! Azi e zi de mare bucurie! Un aprilie 2025 gata să se predea în fața lui mai, lună în care pleacă ciobanii cu oile la pășunat! Se aud clopoței de oi și se și vede un cioban trântit pe iarbă și flancat de doi câini, stăpâni ai munților și ai turmei!
Raiul din poeziile clasicilor noștri, din descrierile bravilor călători din liga scriitorilor sau din notițele geografilor de modă nouă care își fac veacul pe coclauri bine definite, apăi, să știți că aici este! Și omul zilelor noastre nu face nimic pentru ca natura să fie minunată, ci lucrează efectiv alături de ea! O prețuiește și-i e prieten peste măsură! În curtea munteanului din Șindrila, sat despre care v-am scris cândva și care-i luminat de turla unei biserici aliniată cu drumul, explică oamenii locului, de rit creștin vechi, stau bine rânduite șiruri de lemne gata tăiate. Ba, și drujba apare uneori agățată de câte-o grindă… Zăngăne-n zare o căldare uitată pe-un gard. Acolo e o casă din care moșii au plecat de mult timp în lumea celor drepți și cuminți peste măsură! Șindrila! Aici am văzut primele gospodării total înconjurate de fir electric. Pentru prima dată vedem așa ceva! Oamenii locului nu mai știu cum să se apere de urs, mai ales, dar și de lup, au zis ei, și de vulpi.
E o sfințenie în sat, de zici că lumea toată a plecat la biserică, iar animalele șed în tihna rumegării, în grajduri! Te înalță! Zambilele și lalelele și-au desfăcut cu puetere fiecare petală în parte, gâdilate de soarele unei prime zile calde! Față de oraș, oricum timpul e … întârziat, cum zic localnicii.
Drumul șerpuiește a Transbisoca, nume dat de oamenii loculuiașa îi zic localnicii drumului communal ce se-nfinge până pe după Pleși, pe granița cu Vrancea, graniță cu foc viu, comori încă nescoase la lumina zilei și ape minunate. Oamenii?
… unde-s oamenii?
Vreo trei mașini au coborât din sat spre centrul comunei. E încă zi de sărbătoare!
Cântă cocoși spre Pleși!
Se aude ecou spre vale-n jos. Nu că sosim noi în sat, ci că până și păsările se bucură de o primă zi călduroasă! Oile nu îmbracă deodată coastele Pleșiului, dar o tânără doamnă coboară spre casă ducând de funie două vaci. Imagine rară! Domol, domol!
Doamna vede că fotografiem, zâmbește și-și vede de drum! Prin statele vestice ale Europei este obiectiv turistic ferma cu vaci. Poate mai avem de trăit cum se cuvine, realmente normal și natural – pentru că știam că-n saivanul lui Ion Neculai e larmă mare – o oaie a fătat de dimineață.
Elena si Ion au separat-o pentru siguranță. Un miel de câteva zile și-a prins un picior în gard. Ion Neculai îl tot masează în locul strujit să-i fie mai bine, bine de tot! Câțiva miei aleargă spre soția lui Ion ca să le dea lapte din bibebron. Îi mângâie, buna mama a trei feciori și le vorbește apăsat să prindă și ei curaj, trebuie să iasă la iarbă!
Cuprinși de bucuria din saivan, nu am deschis și aparatul să filmăm! Miei mai curajoși, exact ca și în rândul oamenilor, vin în față să dea binețe necunoscuților care-i dezmiardă ca pe niște copii. Mâinile copiilor oaspeți ating botul umed al animalelor cu teamă, încântare și cunoaștere – e fermă, fermă reală lângă gospodăria familiei Neculai din Pleși. Pe câțiva dintre dumneavoastră vă vizităm ori de câte ori trecem iar și iar, prin sat, despre alții câțiva am și scris.
Bisoca se vede minunat de pe culmile Pleșiului! Răspândită în zări nenumărate, tăcută și frumoasă. Rar urcă vreo mașină până aici. Elena Neculai spune că mai ales turiști au trecut zilele acestea. Se așează pe iarba din fața curții lor și pun mâinile sub cap, în timp ce-și pierd privirea minute, zeci de minute în șir spre Transbisoca! Apoteotic! Apoi, merg spre masa lui Bucur – obiectivul turistic de deasupra Pleșiului spre care nu a catadicsit să ajungă vreo autoritate județeană sau din Geoparcul UNESCO Ținutul Buzăului, deși Bisoca e între cele 18 comune aparținătoare sau să bată măcar scânduri-indicatoare din loc în loc către legenda care a dus la Bucureștiul de azi.
… și atât!
…. să plecăm!
ALTARUL DIN MUNȚII LUI BUCUR
Drumul mai are kilometri, mulți kilometri de trecut până la cap compas, Mănăstirea Găvanu! E un altar între Cerul cu sfinți și pământul cu oameni care-și duc la loc de închinăciune copiii, deh!, așa e rânduit în familiile de români tradiționaliști! Copilul să-și afle rădăcinele și să știe să facă și-o cruce pe pieptu-i!
Drumul Pleșiului parcă dă să se scuture dintr-o dată și scoate pintenii la înaintare! E drum strategic! Militarii îl știu, călătorii obișnuiți îl ghicesc doar. Ca și noi, azi, ajutați de informațiile lui Ion și ale Elenei!
Ținem în minte ce ne-a zis Elena… țineți mereu stânga!… La fel să faceți și dumneavoastră dacă apucați drumul spre Găvanu, altfel nimeriți spre Martinu! A, să vă zic acum – nu porniți pe ploaie și nici imediat după o perioadă ploioasă! Aici nu e asfalt, singurele mașini care răzbat sunt cele cu tracțiune integrală!
Porcii domestici se joacă prin iarba crudă. Au o bucurie și o libertate … gustoase. E gust dat cărnii lor de iarba de aici, dar și de atâta spațiu cât au la dispoziție și, mai ales, după care tânjește orășeanul și cu ochii, nu doar de Crăciun, cu papilele gustative. O frumusețe rară se așterne în fața ochilor de aici înainte, iar drumul devine din ce în ce mai vânjos, mai greu, mai afurisit pe oameni! Încercare, zice bătrâna care se sprijină-ntr-un băț de brad – Domnul încearcă mereu călătorul înainte să ajungă la sfânta mănăstire.
Bolovani cât casa acompaniază drumul pe dreapta preț de kilometri buni. Sunt ca un scut care s-ar desprinde oricând înspre dușma
ni ca să-și apere bunii munteni! Trecerile dintre părțile drepte și denivelate, deh!, e drum forestier, și curbele strânse sunt scurte și ele. Totul are rolul său la acest drum al descoperirii, iar ochiurile de apă binecuvântează pasul călătorului. Am ieșit de multișor din Pleși și nu l-am zărit în curte pe nea Gheorghe, Nicolae D. Gheorghe. Avea nevasta bolnavă în vara trecută când v-am scris despre drumul acesta AICI, azi îl vom duce până în curtea Mănăstirii Găvanu.
În dreapta, un ochi mare, prag bine zidit pe un pârâiaș. E atât de frumos, iar apa așa de limpede, că soarele ascuns printre crengi de conifere pare un evantai deschis pentru a da călătorului drag de viață!
Spălăm fruntea, palpăm, efectiv palpăm apa rece de munte de care ne-a fost dor. Apa trece…. Și noi cu ea spre culmile Buzăului!
Lăsăm în dreapta unul dintre puținele indicatoare care spun că acolo ar fi Martinu. Din inima aceasta de munte multe vagoane cu material lemnos au fost scoase zeci de ani de zile. E pisc între Buzău-Vrancea și Covasna. Bătrânii povestesc cum mergeau pe jos până la Sf. Gheorghe peste munte. Citiți dvs. reportajul https://buzaulinreportaje.ro/plesi-lacurile-cel-mai-spectaculos-drum-montan-din-judetul-buzau/ . Pffff, și nouă ni se pare deja mult din oraș și până în surditatea aceasta de pădure! Hai, Doamne, dă-i călătorului zăbava de-a-ndura! Splendoarea verdelui crud mângâie sufletul dornic de viață vie, forfota apei ce se vălătucește în dreapta la un moment dat crește dorința de a vedea un capăt de drum, iar lipsa pasului de om pune tihna așteptată. Cam de aici, surpiza!
Surpiză!
Dar, ce surpiză!
De-a stânga se vede rar, hăul. Vedeți, e vârf de munte, iar în stânga e abisul!
Zeci, poate sute de metri de prăpastie pe marginea căreia e de mers kilomteri buni. Păcat că nu am ținut cont de distanță! Drumul acesta e îngust, vă ziceam din start, cât să cuprindă un autoturism. Denivelat și ținut pe marginea abisului! Privirea se lipește de cer sau de marginea crengilor de conifere ce bat și-n geam la trecerile apropiate de zidul din dreapta, culmea!, ținut mai ales de stânci uriașe, de diferite culori, semn că bogățiile subsolului sunt aparte pe aici. Aproape că aș da să uit de porțiunea aceasta de drum! Totuși, fascinează! Muntenii au ridicat căsuțe în care au pus temei, crucea!
Pe marginea laviței se zărește câte o cană! Pentru apă. Uneori e și găleată cu apă în interior. Nu am oprit să vedem dacă e așa, însă e tradiția bună a creștinilor de la munte. Se luminează spre orizont și devine clar că Mănăstirea Găvanu s-ar arăta pe un pisc. Curbe strânse și multiple. Trecem ponderat de ele și zărim pe un piep de deal zidirea neagră pe o mare verde! Poaian lină ce se întinde înainte de ea este la rându-i precedată de știoalnele cele mai rele de pe tot parcursul! Cu răbdare și îndemânare trecem peste noua provocare!
Ca un șarpe îngust și lung, drumul de la pădure spre luminata poiană e precum asigurarea că dacă a fost ceva greu, tocmai ce s-a dat bătut în fața voinței călătorului de a vedea zidirea Domnului ce stă de strajă între ziduri din stânci și prăpăstii necunoscute!
Un cal paste cuminte. Nimeni nu îndrăznește să strice ordinea din poaină. Și nici din curtea Mănăstirii Găvanu închisă de-un gard mai puțin strașnic. Apare altfel decât în copilărie mănăstirea aceasta al cărei preot din urmă cu peste 25 de ani scotea vara o masă lungă și îngustă, în curte, și îi îndemna pe mireni să-și odihnească și picioarele, căci se venea pe jos, prin păduri, peste ape curgătoare și peste pietrele uriașe din patria aceasta, dar și să guste din mâncarea mănăstirească. Rămânea ani buni pe vârf de limbă ca fiind cea mai bună!
Așa are să fie și acum.
O măicuță, c-așa zicem noi călugărițelor, ne iese-n cale după ce apucăm să intrăm curioși în biserica aceasta cu praznic sărbătoarea creștin-ortodoxă Adormirea Maicii Domnului. Șase turle cresc spre cer de pe vârful ei, iar pictura este cea originală, bine păstrată, spune măicuța cu accent moldovenesc și atât de cuminte, de nu-ți vine a scoate vorbe multe. Sculptura catapetesmei este suflată cu aur. Ochiul necunoscătorului se duce spre sfinții din icoane. Aripile lor sunt năzuințele noastre. Ei ne dau liniște, noi deznădejdile omului muncit într-o lume agitată. Ridicăm gând spre sănătatea trupească și sufletească, spre un drum firesc și bun al tuturor oamenilor de pe pământ, dar mai cu seamă spre mica familie care stă cuminte, înconjurată și de două icoane semnate D. Teodorescu, ucenic la vremea sa al celebrului pitar Nicolae Teodorescu, deschizător al Școlii de Zugravi de la Buzău. Mănăstirea Găvanu ar fi fost sfințită în 1707, spun notele vechi și este, desigur o danie a unui boier Beșliu, nume des întâlnit aici, între Bisoci și satele cu sare ale Mânzăleștiului. Aici suntem în satul Cireșu din comuna Mânzălești, Bisoca e în spate, vecină.
Primul schit ar fi fost distrus prin foc, de turci în 1821, spune maica. Acela din 1707. Acum suntem în biserica zidită în 1828, ca 150 de metri mai la vale față de prima construcție. Datele pot fi improbabile, hrisoavele au devenit deja prea vechi, cunoscătorii lor, puțini, însă energia locului este fix cum se spune – din Athosul românesc din Munții Buzăului.
Dacă am fi zărit și chipul părintelui, prea obosit să se arate călătorului… Au fost zile și nopți de rugă lungă înainte și imediat după Paște. Nu știm ritualul, suntem legați de lumea care fuge, fuge continuu. Din 1990, Mănăstirea Găvanu devine monument istoric!
Istoria este fascinantă – la sfârșit de secol al XVIII-lea, pe lângă mănăstire funcționa și o școală, iar în timpul Revoluției lui Tudor Vladimirescu a adăpostit boieri fugari. În timpul Primului Război Mondial, călăuzele aduceau pe aici trupe ca să treacă spre Moldova liberă. Și trupele, militarii, cunosc drumul acesta, iar pe hărțile de siguranță națională drumul greu e drum strategic. Dar, v-am mai scris, mai sus. Cei doi scriitori, Vlahuță și Odobescu, au în operele lor principale și popas aici, la Găvanu. De zis este că spre Valea Salciei, puțin peste munte, se află Zidul Uriașilor. Am părere că pe acolo ajungeau cu peste 20 de ani în urmă mirenii care aveau de aflat Mănăstirea Găvanu.
Căutați și cărțile, România pitorească și Pseudokynegeticos, dar și drumul!
Cu grijă!
Noi mai stăm de-o vorbă pe marginea lacului din curtea mănăstirii, mâncăm câte ceva din coșul cu merinde, în foișorul din față, dar și o strachină cu ciorbă caldă adusă de măicuța cea cuminte și punem repede pas hotărât pe drumul de întors – deja tuna aprig, dă să plouă peste împărăția cu ape încă repezi și limpezi, oameni care nu se zoresc, uriași din piatră ce stau de strajă și o mare de verde, verde crud al ierbii și al pădurii. E prea multă liniște bună! Terapia din Munții Buzăului!
După trecerea înapoi, a știoalnelor de lângă mănăstire, surpriza a fost chiar ursoaica nestingherită de om care apuca spre ținutul Bisocii!
Noi am urmat calea spre Lacurile, la întors, sat în care am și prins ploaia, am mai oftat o tură lungă pe drumul lui Ceaușescu, 204C Bisoca-Vintilă Vodă, drum încă în reparații și am dat de larma civilizației zorite!
APLOMB. Se aud parcă în urechi și azi picăturile de apă limpede care se scurg în lacul din curtea Mănăstirii Găvanu, dar și păsărelele ce dau să ciripească mai iute, în game diferite și cam după sufletul călătorului. Prețuiți comorile ascunse în munții Buzăului! Vizitați-le în liniște, acumulați din tihna locului și nu zbuciumați oamenii care știu bine ce înseamnă viața cumpătată! Găvanu e între ziduri de piatră, prăpăstii și pădurea desăvârșită!
Add Comment